Secrete Tromso – pozele

11 Dec
Am ajuns in Tromso si am cumparat o revista din Svalbard, e tot ce am reusit, deocamdata

Am ajuns in Tromso si am luat o revista tiparita in Svalbard, e tot ce am reusit in acea directie, deocamdata

Se spune ca plimbarile mai lungi in Svalbard necesita sa purtam pusca

Se spune ca plimbarile mai lungi prin Svalbard necesita sa porti pusca

Camera mea de sticla (sticlă in loc de gheaţă). Pomul este un cuier plat.

In Tromso: camera mea de sticla (sticlă in loc de gheaţă). Pomul este un cuier plat.

Pe harta, am pariat pe linia autobuzului 34. Ajuta, dar nu-i circulara.

Pe harta, am pariat pe linia autobuzului 34. Ajuta, dar nu-i circulara, cercul nu se inchide.

Centrul orasului, harta considera ca si catedrala arctica de peste pod se afla in centru. E totusi mult de mers.

Centrul orasului; harta considera ca si catedrala arctica de peste pod se afla in centru. E totusi mult de mers.

Muzeul Polaria si, in sera, vasul batran Steaua Polara, de vanatoare si explorare

Muzeul Polaria (cladirea din blocuri inclinate) si, in sera, vasul batran Steaua Polara, de vanatoare si explorare

Exploratorul Hanssen, tras de caini, comemorat; graffiti din planul secund combatand prea multul alb, cenusiu.

Exploratorul Hanssen, tras de caini, comemorat; graffiti din planul secund combatand prea multul alb, cenusiu.

Vas de croaziera sosind pe inserat in Tromso. Am iesit sa-l intampin. E totusi o scena obisnuita.

Vas de croaziera sosind pe inserat in Tromso. Am iesit sa-l intampin, entuziasmat. E totusi o scena obisnuita.

Suind spre zona rezidentiala, de pe Strandvegen pe langa Academia de Arte.

Suind spre o zona rezidentiala, de pe Strandvegen pe langa Academia de Arte.

Pentru pasionatii de satelit, dau locul exact unde a fost facuta fotografia anterioara ;)

Pentru pasionatii de vederi din satelit, dau locul exact unde a fost facuta fotografia anterioara 😉

Spuneam de casele telescopice, casute care ies din case-mama.

Spuneam de casele telescopice, casute care ies din case-mama.

Cine ar zice ca aceasta poza a fost facuta aproape de Pol?

Cine ar zice ca aceasta poza a fost facuta aproape de Pol?

Masinutza cea mai naiva, care nu cunoaste iarna.

Masinutza cea mai naiva, care nu cunoaste iarna.

Inca un loc care nu-si arata latitudinea.

Inca un loc care nu-si arata latitudinea.

Din nou case care nasc casute, constructii telescopice; amintesc si de Frank Lloyd Wright.

Din nou case care nasc casute, constructii telescopice; amintesc si de Frank Lloyd Wright.

O casa din trei-patru dispune - suspect - de trambulina. Pentru vecini care iti sar in ajutor...

O casa din trei-patru dispune – suspect – de trambulina. Pentru vecini care iti sar in ajutor…

Un aparent magazin de alune.

Un aparent magazin de alune.

Tromso isi da silinta sa fie Parisul nordului.

Tromso isi da silinta sa fie Parisul nordului.

Biblioteca. Si o fata care navigheaza pe o foaie de carte.

Biblioteca. Si o fata care navigheaza pe o foaie de carte.

„Curtea” incarcata a Muzeului Polar. In stanga si in dreapta mea – harpoane.

Revista Muzeului Polar.

Revista Muzeului Polar.

Skansen, cladirea cea mai veche din oras, inca se mai apara.

Skansen, cladirea cea mai veche din oras, inca se mai apara singura.

O statie de autobuz este prevazuta cu planetariu. Inchis, cand am ajuns eu.

O statie de autobuz este prevazuta cu planetariu. Inchis, cand am ajuns eu.

E ceva de mers din centru pana la Catedrala Arctica. Dar e aratoasa si merita deranjul. Plus concertele, seara de seara.

E ceva de mers din centru pana la Catedrala Arctica. Dar e aratoasa si merita deranjul. Plus concertele, seara de seara.

Colectionez orgi, macar in fotografie.

Colectionez orgi, macar in fotografii.

Ghetar treptat, iarasi cladire telescopica. Catedrala.

Ghetar treptat, iarasi cladire telescopica. Catedrala.

Sponsorii locali ai hartii turistice. Doi dintre ei.

Sponsorii locali ai hartii turistice. Doi dintre ei.

Anunțuri

Secrete Tromso

10 Dec

Destinatia, intentia mea fusese Svalbard, sa ajung de fapt pe insula Svalbard (si de dragul serialului Fortitude). Svalbard ar fi insemnat insa un hop in plus, inca o zi consumata in avion si in aeroport, una la dus si una la intoarcere. Am renuntat si m-am oprit la Tromso. Asta a insemnat oricum un hop, o oprire in Stockholm; Tromso, de la Bucuresti, implica macar Stockholm.

Un clasament al celor mai frumoase case din localitate ar fi fost ceva grozav; poate am sa-l fac candva, si nu doar pentru Tromso. El se remarca totusi prin constructiile telescopice, casute iesind din alte case-mama, prelungindu-le.

Am sa va spun un secret murdar, iata cum procedez cand vreau o vedere de ansamblu, sa-mi fac iute o parere despre un oras: aleg una dintre cele mai lungi linii locale de autobuz, nu-i nicio problema daca e ceva intortocheat; prefer sa ma sui de la capat sau de la statia centrala, si as prefera sa fiu adus inapoi in acelasi loc. In Tromso, linia 34 promitea, mi se paruse mai mult decat adecvata, insa ii interpretasem gresit traseul si la Universitate mi s-a infundat, soferul m-a dat cu politete jos, in ploaie.

Da, mai si ploua la Tromso, nu doar ninge. Oricat am studiat eu istoricul meteorologic al orasului (pe Weather Underground), tot am prins si ploaie.

Da, Tromso are universitate, cea mai nordica din lume – Universitatea Arctica. Dintre obiectele ei de studiu („Auroral light research, Space science, Fishery science, Biotechnology, Linguistics, Multicultural societies, Saami culture, Telemedicine, epidemiology”), doar pescuitul mi se pare plictisitor.

A fost frumos (nu detaliez o criza digestiva absolut fara legatura cu destinatia) si a meritat; deranjul unei calatorii la Tromso nu-i atat de mare; costul a fost moderat, cu siguranta nu m-a costat cat m-ar fi costat daca as fi mers acolo unde intelesese un angajat al aeroportului (la Toronto in loc de Tromso).

Ce nu am apucat: alegand sa calatoresc neaparat pe vreme buna, sa-mi fie caldut in vacanta, n-am prins aurorele boreale.

Acesta (nici acesta) nu este un ghid turistic veritabil. Primiti setul asta de impresii (aiurite) de calatorie.

Penultima veste trista

8 Dec

ioanavisan-as

Am pierdut-o pe Ioana Vişan. S-a inecat la o masa, in concediu la Milano; poate socul cardiac/cerebro-vascular s-a produs instantaneu, sau poate ca repornirea respiratiei nu s-a asigurat suficient de repede si creierul a fost lipsit prea mult timp de oxigen. Ioana vs. o intubatie.

Pe Ioana am pierdut-o lent, pe parcursul catorva zile de coma. Si totusi fulgerator.

Am primit vestea; in clipa imediat urmatoare, am pornit sa o salvez digital pe Ioana. Conversatiile mele cu ea din Messenger, ultima ei carte de pe Amazon (The Chasm – nu ii traduc titlul, mai mult ca sigur Ioana a scris-o direct in engleza).

Daca o persoana foarte severa mi-ar cere sa o descriu oficial pe Ioana, cat se poate de succint si de obiectiv, i-as raspunde ca a fost o scriitoare de jucarie. In sensul bun al expresiei.

Dintre povestirile ei, favoritele mele raman Inghetul, Camuflaj, Efectul de nautil. Mare pacat insa ca Ioanei Inghetul i s-a intamplat aievea.

Ma incapatanez sa nu deschid ochii, rugandu-ma ca iluzia acestei atingeri sa dureze cat mai mult. Tresar cand mana aluneca de-a lungul bratului meu si cade moale intre noi.

Imi amintesc cum am comentat cu Ioana cat de aproape am fost ca idee la Navigand prin ceata; coliziunea de idei a fost benigna (nu degeaba se spune Atat de aproape, si totusi atat de departe…), nici vorba sa ne fi certat eu si Ioana pe idee, numai ne-a amuzat coincidenta.

Imi mai gasesc cateva motive sa o mentionez pe Ioana. Cat sunt de egoist: in poza pe care aleg sa o afisez aici, Ioana are langa ea o carte unde apare alaturi de mine. Continui: lucrasem la o povestire pentru o antologie (Xenos – Contact intre civilizatii); la termenul limita, am considerat ca textul nu era gata, se cerea rescris, si voiam sa-l aman o perioada nedeterminata, insa Ioana s-a aratat foarte interesata de povestea aceea, a regretat ca de acea data nu vom aparea impreuna. Multumita Ioanei, acea povestire inca inoata sa iasa la suprafata si voi reveni cu ea. I-o voi dedica.

Injectiile facute intr-o perna de sticla

26 Noi

Cred ca a venit vremea unor noi insemnari pe blog. Au trecut ani de pauza.
Dar n-as putea sa reincep sa scriu aici, fara sa spun de ce m-am oprit. In privinta asta, lenea a jucat un rol surprinzator de mic.
In schimb, aproximativ in perioada asta a anului, fata pe care am iubit-o pleca cu alt baiat. Consider ca a facut o alegere buna; sunt ranit, dar alegerea ei a fost inteleapta. In legatura cu intreaga relatie, imi vin in minte vorbele Laurei Linney catre fiica ei din filmul Nocturnal Animals (am spus deja ca-l gasesc filmul anului?):

“He is too weak for you. He is a romantic, but he is also fragile… The things you love about him now are the things you’ll hate in a few years.”

O si vad pe Linney povatuind-o pe iubita mea.
Asadar, fata a plecat cu altcineva.
Mare pacat ca nu asta a facut si cainele meu. Nu, el a murit in noiembrie al acelui an. Mai suferise sporadic pana atunci; poate o boala nedepistata a ajuns la decompensare, poate otravurile care se imprastiau intentionat si cu furie pe strazi, impotriva cainilor maidanezi, au nimerit pe limba lui Oscar, cert este ca in final nicio injectie facuta lui nu a mai functionat, nicio injectie, doar ultima.
Sunt de parere ca absolut toate animalele de companie merita un necrolog. Lucrez la el, desi stiu ca nu va fi niciodata indeajuns de bun.

Festivalul de artificii de la Cannes si un cartier nou

1 Sep

IMAG1637
Am plecat la Nisa cu doua valize.
Prietenul meu cel mai bun locuieste mai aproape de Cannes decat de Nisa, insa avioanele prefera Nisa.
L-am gasit pe amicul meu la datorie – ma astepta in aeroport. Ne grabeam amandoi, fiindca aveam de mers intai cu geamantanele mele pretioase la Mougins, trebuiam sa le descarcam acolo, dupa care aveam sa fugim catre Cannes, spre festivalul de artificii.

Va rog sa vizitati: http://www.festival-pyrotechnique-cannes.com/fr/prix-du-public si sa va dati ochii peste cap.

Asadar am azvarlit bagajele mele in apartamentul de pe o colina apartinand de Mougins Le Haut, apoi ne-am pregatit sa schimbam masina cu scuterul. Daca am fi mers la festival tot cu automobilul, n-am fi avut nicio sansa sa parcam noaptea aceea, asa ca se impunea sa ne reducem drastic dimensiunile.
Am primit iarasi setul de sfaturi pentru pasagerul din spate al scuterului, despre cum sa ma inclin si sa nu ma fastacesc la curbe, despre unde sa-mi tin capul ca sa nu rup la primul damb clavicula celui de la ghidon, cum sa stau ca eu si prietenul meu sa nu ne lovim cap in cap in caz de frana. In functie de cum l-as fi tinut de mijloc, peste burta, motociclistul urma sa se gadile mai mult sau mai putin.
M-am straduit sa aplic toate aceste indicatii; cand uitam sa ma tin de ele, regretam.
Asadar, am calatorit la vale, de la Mougins la Cannes. Unele din lucrurile de care ne temeam s-au intamplat – ne-am lovit castile intre noi, scuterul a scuturat de cateva ori din fund dupa unele curbe. Dar chiar am fost multumiti de el cand am ajuns pe promenada si a fost posibil sa-l parcam imediat.
Acolo, in golf, multimea era pregatita pentru ora 10; mai erau 5 minute. Am continuat sa alergam pana ne-am plasat pe faleza in ceea ce am intuit ca va fi o pozitie centrala pentru spectacolul de artificii. Cum am decis ca ne-am asezat bine? Priveam la cele trei barje de unde urmau sa se lanseze bombele de lumina; deocamdata era intuneric, dar, cu un oarecare efort, puteam distinge cele trei lansatoare plutind pe apa.
Desigur ca artificiile au fost incantatoare, tot ce s-a lansat, toate formele, spiralele, florile de foc, paianjenii de sclipici, chiar si cei imprastiati de vant, chiar si inimioarele, apoi mai ales artificiile paparazzi – dand senzatia ca din cer ni se faceau multe fotografii cu blitz.

Dar pe mine nimic nu m-a impresionat mai mult decat ce se intrezarea, la lumina artificiilor, daca tineai capul jos si scrutai dincolo de barje: parea sa fie inca un oras, un orasel, unul alcatuit exclusiv din vase, din iahturi – era vorba de toate ambarcatiunile parcate la Cannes, formand un Cannes Deux sau cel putin un alt cartier, un cartier care nici macar nu prea se clatina.
Acest cartier nu exista decat pe durata focurilor de artificii, caci mai apoi luminile Cannes-ului se reaprindeau si vasele nu ne mai puteau pacali cum ca ar fi case.
IMAG1653
IMAG1672
IMAG1677

Pe lângă Bolaño

14 Aug

Deschid o paranteza: nu ma simt atras de prea multele actiuni si cauze care sunt intitulate „Alaturi de …” sau „Sprijiniti …”; pana la urma nu-i titlul de vina, dar adesea cauzele astea sunt prea nationaliste, politice sau chiar la misto, mici escrocherii. Nu-i neaparat comoditate din partea mea, dar pur si simplu n-au frumusete, nu ma preocupa, sunt pentru mine un soi de dat cu capul de pereti in cel mai neartistic mod cu putinta.

Chiar nu stiu daca mai exista petitii pentru care are rost sa scoatem pixul din buzunar.

Prefer sa fac galagie in legatura cu scriitori de care, in multe cercuri, n-a auzit nimeni. Serios, asa ma simt de o mie de ori mai implinit, decat sa incerc sa salvez pe hartie ursii deja ucisi de un cetatean strain care a vanat pe teritoriul Romaniei in Photoshop.

Roberto_bolañoDar sa revin la Roberto Bolano, chilianul. Am norocul ca un coleg de birou seamana teribil cu Bolano, si asa imi aduc des aminte de scriitorul asta, din minut in minut.

Bolano m-a cucerit intai in povestiri, apoi m-a adjudecat lui cand a marturisit ca ii iubeste pe Cortazar, pe Kafka si pe Rilke (ba chiar se mira, nu concepea ca alti mari scriitori, poeti – Neruda – nu-i placeau pe acestia trei pe care Bolano ii are in comun cu mine).

Am purtat multa vreme dupa mine prin metrou (fiindca sunt un cititor foarte lent al cartilor bune) volumul Tarfe asasine si, vazandu-ma cu acest titlu in brate, multi calatori, sunt sigur, si-au facut o parere gresita, despre mine, despre Bolano.

11tarfe-asasineCu povestirile pe care le prefer – imi pare rau, sunt aproape toate – as alcatui doua grupuri; intr-o parte as pune Prefigurarea lui Lalo Cura, Intoarcerea si Buba; in alt grup, Zile din 1978, Gomez Palacio, Ultimele amurguri pe pamant, Dentistul. Intalnire cu Enrique Lihn ar putea apartine ambelor.

Va las sa speculati de ce am simtit nevoia sa impart asa volumul. Poate veti simti la fel. Daca nu, nu-i bai. Cautati-le puncte comune, ordonati-le altfel, nu se supara nimeni.

Sa rezum ce se afla in Tarfe asasine ar fi nebunie curata. Nici operele lui Kafka nu se povestesc; nu ca n-ar fi posibil, nu fiindca n-ar exista fire de poveste, dar maruntisurile conteaza mult prea mult si la Bolano; asa-i cu scriitorii mari – cu greu pot fi desurubati, dezasamblati si pusi la loc cum erau. Carcasa lor nici nu pare sa aiba suruburi, dar e translucida si in interior se ghicesc nenumarate rotite. Chiar asa, senzatia este de maruntaie de orologiu crescute intr-un urias lingou de gheaţa; sa nu ne pretam la a apuca dalta, ci mai degraba sa cascam ochii.

Nu pretind ca am ales cele mai bune citate; de fapt, poate ca le-am ales, dar semnele mele de carte (si am cautat sa limitez puternic urechile de magar puse paginilor) nu s-au pastrat toate. Au mai ramas doar la:

Urmatoarele ore sunt neclare. Ratacesc pe strazi, se uita din masina la oameni, uneori coboara si iau cate-un suc. In dupa-amiaza aceea, pe plaja, B citeste din nou poeziile lui Gui Rosey si scurta poveste a vietii sau a mortii acestuia:

Intr-o zi, in sudul Frantei soseste un grup de suprarealisti. Incearca sa obtina viza pentru Statele Unite.

…de parca o conversatie intre toti cei prezenti ar fi fost interzisa din motive de nerostit pe care cu totii le accepta. Vrajitoarea si stapana casei se inchid in biroul stapanului casei. Fata palida, stapanul casei si sotia lui U se inchid in bucatarie. Logodnicul fetei palide si stapana casei se inchid in dormitor. Sotia lui U si fata palida se inchid in baie. Vrajitoarea si stapanul casei se inchid in coridor, ceea ce e cam mult spus. Ba chiar, intr-una din aceste nenumarate fataieli, B insusi se trezeste inchis in camera de oaspeti impreuna cu stapana casei si cu tanara palida.

Alt film: Barcagiul. Dupa ruine, oricine ar fi putut crede ca este vorba despre viata in America Latina dupa un al treilea razboi mondial. Fetele strabat gropi de gunoi si drumuri parasite. Pajarito Gomez si alti doi tipi joaca un joc de carti la lumina unei lumanari. […] Incetul cu incetul, li se termina proviziile. Foamea pune stapanire pe local: unii nu se mai ridica din pat, altii bantuie prin tufisuri cautand de mancare. In timp ce barbatii se imbolnavesc, femeile scriu ca posedate in jurnalele lor.

Finalul e previzibil. Barbatii le deghizeaza pe femei in gaini si, dupa ce le tavalesc prin faina, le devoreaza la un banchet cu nimburi din fulgi.

Am o veste buna si una proasta. Cea buna e ca exista viata dupa viata. Cea proasta este ca Jean-Claude Villeneuve e necrofil. In mod gresit am crezut (lucru pe care il regret si acum) ca dansul si bautura nu erau cele mai periculoase pasiuni ale mele.

Am luat bataie de la o echipa din divizia a treia a Olandei. Ne-am câcâit cu o echipa de amatori a orasului in care ne aflam. Nici eu, nici Herrera nu indrazneam sa-l rugam pe Buba sa practice ritualul sangelui, desi aveam briciurile pregatite.

Pe urma am crescut si aventurile noastre din tinerete ni se pareau mai curand detestabile. Prietenul meu s-a intors la Irapuato, iar eu am ramas in DF si intr-un fel amandoi incercam  sa nu ne interesam de lenta naufragiere a vietilor noastre.

Farurile masinii au maturat doua casute mizerabile.

Am plecat de la Ejo Takata in plina sesiune de meditatie zen. Cand am iesit din formatie japonezul s-a napustit peste mine agitand un bat de lemn, acelasi cu care isi lovea si elevii, daca ei asa voiau. Adica Ejo isi oferea batul, elevii spuneau fie da, fie nu, iar daca raspunsul era afirmativ Ejo dezlantuia cate-o lovitura de bat pe spate. Cu toate acestea, mie nu mi-a dat posibilitatea unui refuz.

In ceea ce priveste sfarsiturile, sfarsitul povestirilor, al textelor, eu si Bolano am fi cazut intotdeauna de acord, ca si acum.

P.S. S-a turnat acest film dupa Una Novelita Lumpen:

Retragerea de la Nisa

30 Iul

Am fost intr-adevar la Nisa, la prietenii mei foarte buni de acolo. Sa le spunem aici Roberto si Rebecca. Am stat la ei o saptamana. A trecut.
Am revenit in tara si m-am apucat curand sa scriu o insemnare despre festivalul de artificii de la Cannes, din care am prins un singur episod. Postarea aceea s-a prelungit si s-a intrerupt, mi-am cumparat intre timp si doi hamsteri pitic care mi-au deturnat programul,
iar pana la urma iata ca ajunge mai intai aici pe blog o insemnare tot despre un vis, un vis prea putin controlat.
Eu ma intorsesem asadar in Romania, dar la scurta vreme prietenii mei romani de la Nisa isi anuntasera la randul lor vizita, contravizita. Au venit ei la mine.
Rebecca venise la Bucuresti in principal sa participe la o reuniune a fetelor care se imbraca precum Catwoman; se costumase si ea in pisica si se ducea pe Calea Mosilor (!), fiindca acolo se tinea evenimentul de Cosplay.
Roberto, in schimb, venise la mine sa imi prepare niste licori care sa ma faca mai rapid (sper ca mai rapid la scris, dar in vis aplicatiile acelei iuteli date de licori nu erau clare). Iar eu eram suparat pe el fiindca imi tinea baia ocupata in apartamentul meu.
Desigur ca, atat cat a durat visul, Rebecca nu a mai apucat sa se intoarca de la cosplay sa o revad (cu multa placere) costumata in femeia-pisica. Numai certurile intre mine si prietenul meu Roberto, certuri legate de accesul la closet, au continuat si au umplut restul noptii.
Urmeaza sa revin constiincios si sa vorbesc si despre artificiile de la Cannes, da da.
Pana atunci, vizitati http://www.festival-pyrotechnique-cannes.com/
Aprindeti, in minte, macar o petarda.