Stăpâni cu solzi, stăpâni cu ace – Acasă la Prinzmetal


Mama Tudora nu părăsise încă apartamentul nostru, era cu bagajele la uşă când am revenit.
– Mai eşti aici, mamă… O să te întâlneşti cu el. Nu ştiu dac-o să-ţi convină. Soseşte.
Recunosc că purta o pălărie care o prindea şi care ar fi împiedicat pe oricine să o dea afară de undeva, să o zorească.
Îşi îndreptă spatele şi privi către lift.
– Sigur că nu vine cu liftul, mamă. Urcă încetişor, probabil e de-abia la mezanin.
– Adu-mi aminte de ce ţii să locuiţi împreună.
– Dintr-o mie de motive. De-acum, nu ne mai putem despărţi.
Din reflex, Tudora se uită către plantele ei înşirate îndărătul valizelor.
– Sunt toate aici? m-am interesat.
– Să nu-ţi las niciuna?
– Nu, lui nu-i plac. Iar mie nu-mi trebuie. Nu-mi repugnă, însă nu le văd rostul în casă.
Atunci mama privi peste umărul meu, elegantă în continuare, dar dezgustată, înfrântă.
– Spui că dragonul tău vine pe scări.
– Da. Îi e greu, dar se descurcă. Are probleme şi la nivelul dintre etaje, pe micul palier unde trebuie să cotească. Nu-i exclus să se rănească la balustradă, dar…
– Vă descurcaţi, ştiu.
În secunda aceea, barele balustradei chiar tremurară niţel, sau poate doar ni s-a părut amândurora. Nu se auzea niciun zgomot de jos. Dar nu mă îndoiam că dragonul urca. Îl invitasem.

Era drăguţ felul în care dragonii abordau o uşă obişnuită, o uşă de om. Ca să încapă, se înclinau foarte mult, cel mai adesea se ţineau cu picioarele de o latură a tocului. Dindărăt, coada lor împingea întregul pachet prin ceea ce lor li se părea probabil o fantă.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: