Chiffon – O faţadă de Josep Subirachs


Despre seara aceea, eu şi Vava ne amintim cam aşa: eram la pândă în casa părintească; pe-atunci stăteam adesea pe hol, pentru orice eventualitate, în caz că Moş Gerilă nu respecta ziua. A sunat interfonul şi a răspuns mama. Tăcere, nu s-a prezentat nimeni, aşa că mama a închis, dar după un minut interfonul a bâzâit iarăşi. De data aceea, a răspuns tata, întrebând insistent cine tot sună. Eu zic că nici el n-a primit răspuns, dar Vava pretinde că o voce a pronunţat numele nostru de familie – Tessel! – şi a strigat un număr, când tata dădea să închidă. Un număr mare, de ordinul milioanelor, zice Vava. Eu nu am auzit nimic în acea noapte, şi am pretenţia că aud mai bine decât Vava. Totuşi are într-un fel dreptate că încearcă să aducă un argument plecării părinţilor, să lupte cu nebunia.
Mai departe ne aducem aminte amândoi acelaşi lucru: părinţii noştri s–au îmbrăcat gros şi ne-au spus că or să coboare să vadă cine îi caută. N-au încuiat uşa apartamentului, dar nici nu s-au mai întors vreodată.
Toată întâmplarea asta ar fi avut cât de cât sens dacă am fi locuit in oraşul Pripyat de lângă Chernobil, în noaptea evacuării, când probabil că miliţia a trimis agenţi la fiecare locuinţă să îi cheme jos pe locatari şi apoi să-i suie în autobuze.
Dar nu era cazul. Trăiam în capitală, în Sarmizegetusa.
Eu şi Vava am mai aşteptat liniştiţi pe hol încă un sfert de oră, apoi am mers să privim de pe balcon. Nu am zărit pe nimeni şi nicio mişcare, şi-atunci am lăsat-o pe Vava de gardă să supravegheze de la înălţime situaţia, iar eu mi-am adunat curajul să cobor singur cu liftul. Am avut noroc, probabil că în perioada aceea mâncasem destul cât să fiu simţit de podeaua ascensorului şi să îmi accepte comanda.
S-ar putea să fi contat şi sculptura pe care o căram cu mine – un pescar chinez lângă care se odihnea o lebădă. Alesesem din casă statueta asta zdravănă de lemn căreia îi prognozam mai multe întrebuinţări.
Am ajuns aşadar cu pescarul şi cu pasărea lui de companie la parter. În scara blocului, cu lumina stinsă, nu dibuiam alte prezenţe în afară de noi trei.
Am păşit până la grădina din faţă; am tresărit când am realizat că dintr-un copac apropiat cobora încetişor cineva. Străinul ăsta rupsese o seamă de crenguţe, simplificase arborele.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: