Chiffon – O faţadă de Josep Subirachs – 2


Deci aşa, acum îmi făcuse şi Vava figura.

Dispărută într-o cadă la un hotel din Lisabona.

Când în mijlocul bulevardului a apărut marchizul de Pombal – statuia, monumentul – am ştiut, din hărţi şi din albume de călătorie, că taxiul meu va încetini şi va vira la dreapta, ca să mă lase la hotel Miraparque.
M-am prezentat la recepţie cu povestea întreagă şi am cerut aceeaşi cameră în care a stat şi sora mea.
Directorul hotelului m-a legitimat, apoi a scos dintr-un şifonier lucrurile Vavei şi mi le-a predat. Mai departe am purtat, eu şi el, o conversaţie lungă. S-a străduit să-şi amintească toate mărunţişurile legate de Vava. Am apreciat asta, însă nimic din ce mi-a spus nu mi s-a părut a avea relevanţă, cu excepţia semnalului de alarmă de la baie.
Am privit puţin parcul Eduardo VII, care aştepta în apropiere să înghită turişti, apoi m-am întors spre directorul Agostinho şi l-am rugat să-mi arate în cameră sistemul.
– Uitaţi-vă la acest cordon de deasupra căzii.
Putea fi confundat cu întrerupătorul unei veioze mai vechi, dar avea lângă el o inscripţie lămuritoare – Semnal de alarmă, trilingv.
– Când e bine să trag de el? am întrebat.
– Nu-i de bine atunci. Sora dumneavoastră a tras de el de patru ori în ultima noapte.
– Şi ce subînţelegeţi când se întâmplă asta? Că a intrat un străin peste turist în cameră?
– În general nu la asta ne gândim. Noi am pus aici semnalul de alarmă în principal pentru persoanele care alunecă în timp ce fac duş. Sau dacă cuiva i se face rău, am presupus că va veni la baie.
Am tras atunci şi eu semnalul de alarmă.
– Cineva de la recepţie va fi aici în câteva minute, s-a grăbit Agostinho să mă pregătească. O să ia cheile şi va urca rapid la noi.
Lua exerciţiul foarte în serios.
– În noaptea aceea, peste ce-a dat omul de la recepţie când a ajuns aici?
– Nu a găsit pe nimeni. Doar apă. Cada era plină, iar în apă fusese turnat puţin spumant.
– Apă călduţă?
– Apa călduţă, da. Şi un prosop aşezat la poalele vanei.
– Dar stropi pe podea, prin cameră? Ca şi cum Vava ar fi ieşit în fugă, fără să se şteargă?
– Era uscat peste tot.
Am fost contrariat de ce-am găsit în aparatul de fotografiat al surorii mele. Primele poze pe care Vava le făcuse nu erau din oraş, şi la început am privit la ele fără să fiu prea sigur la ce mă uitam, deşi vizitasem Portugalia mult. Pozele acelea nu erau deloc turistice, nu erau defel frumoase. Am realizat până la urmă – şi directorul Agostinho a fost de acord – că erau imagini cu estuarul râului Tejo. Nămol, teribil de mult nămol, tot deranjul pe care-l lăsau apele în urmă când se retrăgeau. Acelea erau, cu bună aproximaţie, fotografii de sinucigaş – un sinucigaş foarte norocos sau un sinucigaş cumpătat, care-şi savurează la ralanti pieirea.
Dar pozele cu datele zilelor următoare reveneau la normal, la ce aş fi aşteptat de la o călătoare în vacanţă. Inclusiv autoportrete vesele în oglinzi sau deasupra unei farfurii pline.

Am consumat penultima napolitană din 2017 pe care o adusesem cu mine şi, intenţionat, am dormit în aceeaşi cadă. Nu am putut reproduce în baie ce a păţit sora mea, iar ziua următoare am mers la Castelul Maurilor, fără prea mari aşteptări.

%d blogeri au apreciat asta: