Chiffon – Nu eu am sa dispar


În câteva clipe, am devenit o persoană care atârnă. Nu-mi explicam cum am căzut, am căzut!, am căzut!, şi-am strigat asta de mai multe ori decât scriu aici. Valea aceea micuţă a pierdut dintr-odată multe faţete şi protuberanţe, s-a simplificat exagerat, şi asta a însemnat să mi se deschidă ca o canalizare.
Iar eu aveam prea mare încredere în smocuri de iarbă să mă ţină, de fapt iarba a rezistat binişor până în momentul când am încercat să mă trag singur afară din prăpastie. Am alunecat şi mai mult; deja n-aş mai fi putut vedea trecătorii de pe potecă şi nici ei pe mine, şi-atunci am ţipat şi mai şi.
Motoraşele de drujbă de pe dealuri s-au potolit pentru un timp şi cineva m-a auzit implorând ajutor; eu nu puteam vedea persoana, dar am auzit-o venind, apoi scotocind prin rucsacul meu rămas sus. Am strigat la acea persoană că îi ofer bani dacă mă salvează; cel de sus a ocolit subiectul, a spus că el caută o pungă.
– În momentul ăsta, cel mai important e să găsesc ceva cu care să mă acopăr. N-ai la tine o pungă? Nu la tine acolo, ci aici, in rucsac.
Nicio clipă străinul nu s-a aplecat peste buza prăpastiei să se uite la mine.
– Fără mască nu mă pot apropia mai mult, mai rău ţi-aş face.
A scos covrigii din punga de hârtie din rucsacul meu, apoi a mai consumat nişte timp să facă orificii pentru ochi şi nas, bănuiesc că asta i-a luat atâta.
Pe urmă a tras de mine şi m-a ridicat de acolo, apoi ne-am aşezat unul lângă altul, amândoi respirând greu. Purta pe cap punga mea de covrigi. Am aruncat o privire şi nu mi s-a părut că a luat şi altceva din bagajul meu. Atunci am simţit că e în ordine să-i mulţumesc.
– Presupun că am călcat greşit. M-am trezit că mă duc la vale.
– S-ar putea să fie din vina mea.
Străinul s-a întors cu găurile de la ochi către mine. Am simţit că ar fi fost extrem de nepoliticos să îi trag punga de hârtie de pe cap. Am decis să mai amân manevra.
– Sigur, sunt de vină şi tăietorii de lemne de pe partea cealaltă a dealului, a continuat el, însă în principal accidentele se produc pe unde mă plimb eu.
Portughezul mă salvase, dar acum îmi era puţin frică de el. L-am rugat să se dezvelească singur. Mi-a făcut semn să mai aştept.
– Ştii, ai putea crede că tăiatul copacilor înlesneşte desenatul peisajului, şi aşa şi este până la urmă, după ce trunchiurile şi ramurile sunt luate şi locul e curăţat. Dar tăietorii lucrează acum şi produc teribil de multe aşchii; pădurea capătă infinit mai multe detalii cu copaci rupţi, căzuţi, apar noi faţete care înainte de tăiere nu se vedeau. Se ridică praf şi rumeguş. Toate astea trebuie desenate, fiindcă destulă lume se uită la ele.
Oare acest tip o întâlnise pe Vava pe potecile astea? Am zis să-l racolez oferindu-mă să-l ajut eu pe el.
– Cu ce ţi-aş putea fi de ajutor? Simt că ai un necaz, dar nu mi l-ai desluşit.
– Este o tragedie a priorităţilor. A început cândva în două mii optsprezece. De fiecare dată când trebuie desenate lucrurile din jur, trupul meu are prioritate. Din păcate. Aş vrea să nu mai fiu atât de important.
Şi-atunci a renunţat la punga cu care se acoperea.

Iar eu am simţit asta. Mi-am dus palmele către faţa mea, cumva ştiind că totul va fi plat.

%d blogeri au apreciat asta: