Arhiva | Prin text RSS feed for this section

Aris Fioretos descoperit abia azi

26 Iun

Se intampla sa fac cele mai mari descoperiri in locuri unde nu ma duc. La evenimente la care nu particip. A fost imposibil sa ajung anul asta la Bookfest, dar suedezul Aris Fioretos s-a prezentat si a lansat carte – Mary.

Scrie minunat. Si sper ca asta sa-mi scuze un pic furtul de la Humanitas, de unde iau cateva bucatele de text:

Dacă mă ridic pe vârfuri, ajung până la fereastra de mărimea unei coli de scris. Sub ea se văd dâre de umezeală – de parcă peretele ar transpira.
Dacă închid uşa, vântul rămâne în urmă, dar când bate, zăvorul scârţâie. De aceea am înfăşurat o bucăţică de pansament în jurul lui. Ajută o vreme, pe urmă scârţâie din nou.
Şi dintr- odată muşchiul inimii a început să se comporte ca o vrabie.
Aris Fioretos nu are nicio carte la vanzare in magazinul electronic Amazon Kindle!
* Nu pentru Romania.

Reciful nereusit

27 Ian

Sa mi se ingaduie afisarea acestor bucatele din romanul batran The Reef, de Edith Wharton.

[…] he had come upon her unexpected face, with the dark hair banded above grave eyes; eyes in which he had recognized every little curve and shadow as he would have recognized, after half a life-time, the details of a room he had played in as a child. All that and more her smile had said; had said not merely “I remember,” but “I remember just what you remember”; almost, indeed, as though her memory had aided his.

Little enough, on the part of most women; but it was a sign of Mrs. Leath’s quality that every movement, every syllable, told with her. Even in the old days, as an intent grave-eyed girl, she had seldom misplaced her light strokes; and Darrow, on meeting her again, had immediately felt how much finer and surer an instrument of expression she had become.

Ramane un lucru inexplicabil cum de Reciful este considerata o carte slaba a scriitoarei.

Dar stai, ce spun eu?, de ce o contrazic?, inca nu am citit romanele cu care ea se mandreste – Casa veseliei si Varsta inocenţei.

OK, deci Edith Wharton, castigatoare a unui Premiu Pulitzer si de trei ori nominalizata la Premiul Nobel pentru literatura – pe Wikipedia.ro, pagina dânsei consta intr-o singura propozitie. Romanele ei cele mai valoroase nu au pagina de wikipedia.

Si-atunci… ce noroc pe doamna Wharton sa ajung la o lucrare de-a dânsei!

passion-s-way

Cat ii datorez lui Filiberto Caponi

13 Dec

De la Doru Davidovici, Dan Apostol, Jacques Vallee si Erich von Daniken, a fost simplu sa ajung la Timothy Good. Eram foarte tanar, de fapt eram mic, si cartea Unearthly Disclosure a fost printre primele comandate pe Amazon. M-a lovit intr-un punct sensibil si am crezut in ea multa vreme (Voiam sa credem, eu si Mulder). Vedeta cartii era cazul Filiberto Caponi, care m-a fascinat pe data:

La început am crezut că miaună o pisică prinsă într-o pungă de plastic. Ca de obicei, mă întorceam dintr-o plimbare cu motocicleta şi încuiam garajul, chiar lângă câmp, când am auzit ceva văitându-se, altfel decât ar face-o animalele obişnuite. M-am mai gândit că ar putea fi un beţiv care vine pe aceeaşi stradă şi scoate zgomotele alea.
Apoi, într-un colţ, lângă un gard, am văzut o pungă albă şi mi s-a părut că plânsetul vine de acolo. Zâmbind, crezând că am găsit o pisică abandonată, învelită în plastic, am întins o mână să o ating, dar am reflectat asupra faptului că m-ar putea zgâria şi m-am oprit. Aşa că m-am limitat la a da uşor un şut pungii ca să văd dacă nu iese singură din ea. Am fost terifiat, pentru că vechitura de pungă de plastic a sărit, arătând că avea cap, braţe şi picioare. S-a sculat de pe pământ şi s-a suit pe gardul pe care ţi l-am mai arătat.

caponi-sketch

Insa Filiberto Caponi era artizan, sculptor, modelator, ceramist. Avea anumite posibilitati.
Nu bag mana in foc, dar parca Filiberto s-a si scuzat pentru falsuri, a explicat ca, in realitate, nu a apucat sa fotografieze nimic din ceea ce-a vazut, dar in rest totul e adevarat; nu i-a ramas decat sa se straduiasca sa imite in lut originalul, ca sa redea creatura intalnita si sa ne convinga.

Apropo de meşteşugari italieni, imi permit sa va trimit sa vedeti lucrari ale Francescai Dalla Benetta
http://francescadallabenetta.com/

Unele dintre povestirile mele (cele pe care le socotesc mai solide, mai dense, manunchi gros) s-au inchegat in mai multe puncte. Este si cazul textului O vitrina sparta si ei. Am mai spus-o: este o povestire pe care intentionam sa o propun antologiei Xenos: Contact intre civilizatii; rescrierea ei insa n-a fost gata la timp; Ioana Visan a insistat sa nu aman la infinit povestirea, asa ca acum lucrez din nou la ea.
Am zambit cand am citit, in prefata volumul Xenos publicat, ce subtip de povestiri simtea antologatoarea ca lipseste; O vitrina sparta si ei ar fi fost exact ce-si dorea.
Prima idee (sistemul de referinta fiind eu, eu si ceasul meu) a fost ca o fiinta recreata de altii va avea o preferinta clara pentru lucrurile create de specia ei; includ aici si robotii, mai cu seama pe ei. Sunt importanti; omul renascut va tinde sa se retraga dintre extraterestri si va alege sa petreaca mult timp alaturi de roboti sofisticati construiti de oameni (chiar daca de oameni disparuti).
In ceea ce-i priveste pe alieni, i-am presupus foarte neatasati de obiecte, lucrand in grupuri in care aproape totul se supune la vot, intr-o societate unde e la indemana sa ceri repetarea procesului de votare; dar este vorba de o democratie complicata, valoarea votului depinzand de trecutul fiecaruia. Bonus: grupul celor ce-au murit are dreptul oricand, oriunde, la un vot.
Cazul Filiberto Caponi m-a inspirat sa readuc in atentie intalniri mai vechi intre specii, conform marturiilor tipice. Artizanul Filiberto a fost acuzat ca a realizat din lut creatura pretinsa a veni din spatiu; foarte probabil asa a fost, o gogoasha de lut, insa eu mi-am dorit mult sa ofer o explicatie, o alta explicatie.

caponi04

Pe lângă Bolaño

14 Aug

Deschid o paranteza: nu ma simt atras de prea multele actiuni si cauze care sunt intitulate „Alaturi de …” sau „Sprijiniti …”; pana la urma nu-i titlul de vina, dar adesea cauzele astea sunt prea nationaliste, politice sau chiar la misto, mici escrocherii. Nu-i neaparat comoditate din partea mea, dar pur si simplu n-au frumusete, nu ma preocupa, sunt pentru mine un soi de dat cu capul de pereti in cel mai neartistic mod cu putinta.

Chiar nu stiu daca mai exista petitii pentru care are rost sa scoatem pixul din buzunar.

Prefer sa fac galagie in legatura cu scriitori de care, in multe cercuri, n-a auzit nimeni. Serios, asa ma simt de o mie de ori mai implinit, decat sa incerc sa salvez pe hartie ursii deja ucisi de un cetatean strain care a vanat pe teritoriul Romaniei in Photoshop.

Roberto_bolañoDar sa revin la Roberto Bolano, chilianul. Am norocul ca un coleg de birou seamana teribil cu Bolano, si asa imi aduc des aminte de scriitorul asta, din minut in minut.

Bolano m-a cucerit intai in povestiri, apoi m-a adjudecat lui cand a marturisit ca ii iubeste pe Cortazar, pe Kafka si pe Rilke (ba chiar se mira, nu concepea ca alti mari scriitori, poeti – Neruda – nu-i placeau pe acestia trei pe care Bolano ii are in comun cu mine).

Am purtat multa vreme dupa mine prin metrou (fiindca sunt un cititor foarte lent al cartilor bune) volumul Tarfe asasine si, vazandu-ma cu acest titlu in brate, multi calatori, sunt sigur, si-au facut o parere gresita, despre mine, despre Bolano.

11tarfe-asasineCu povestirile pe care le prefer – imi pare rau, sunt aproape toate – as alcatui doua grupuri; intr-o parte as pune Prefigurarea lui Lalo Cura, Intoarcerea si Buba; in alt grup, Zile din 1978, Gomez Palacio, Ultimele amurguri pe pamant, Dentistul. Intalnire cu Enrique Lihn ar putea apartine ambelor.

Va las sa speculati de ce am simtit nevoia sa impart asa volumul. Poate veti simti la fel. Daca nu, nu-i bai. Cautati-le puncte comune, ordonati-le altfel, nu se supara nimeni.

Sa rezum ce se afla in Tarfe asasine ar fi nebunie curata. Nici operele lui Kafka nu se povestesc; nu ca n-ar fi posibil, nu fiindca n-ar exista fire de poveste, dar maruntisurile conteaza mult prea mult si la Bolano; asa-i cu scriitorii mari – cu greu pot fi desurubati, dezasamblati si pusi la loc cum erau. Carcasa lor nici nu pare sa aiba suruburi, dar e translucida si in interior se ghicesc nenumarate rotite. Chiar asa, senzatia este de maruntaie de orologiu crescute intr-un urias lingou de gheaţa; sa nu ne pretam la a apuca dalta, ci mai degraba sa cascam ochii.

Nu pretind ca am ales cele mai bune citate; de fapt, poate ca le-am ales, dar semnele mele de carte (si am cautat sa limitez puternic urechile de magar puse paginilor) nu s-au pastrat toate. Au mai ramas doar la:

Urmatoarele ore sunt neclare. Ratacesc pe strazi, se uita din masina la oameni, uneori coboara si iau cate-un suc. In dupa-amiaza aceea, pe plaja, B citeste din nou poeziile lui Gui Rosey si scurta poveste a vietii sau a mortii acestuia:

Intr-o zi, in sudul Frantei soseste un grup de suprarealisti. Incearca sa obtina viza pentru Statele Unite.

…de parca o conversatie intre toti cei prezenti ar fi fost interzisa din motive de nerostit pe care cu totii le accepta. Vrajitoarea si stapana casei se inchid in biroul stapanului casei. Fata palida, stapanul casei si sotia lui U se inchid in bucatarie. Logodnicul fetei palide si stapana casei se inchid in dormitor. Sotia lui U si fata palida se inchid in baie. Vrajitoarea si stapanul casei se inchid in coridor, ceea ce e cam mult spus. Ba chiar, intr-una din aceste nenumarate fataieli, B insusi se trezeste inchis in camera de oaspeti impreuna cu stapana casei si cu tanara palida.

Alt film: Barcagiul. Dupa ruine, oricine ar fi putut crede ca este vorba despre viata in America Latina dupa un al treilea razboi mondial. Fetele strabat gropi de gunoi si drumuri parasite. Pajarito Gomez si alti doi tipi joaca un joc de carti la lumina unei lumanari. […] Incetul cu incetul, li se termina proviziile. Foamea pune stapanire pe local: unii nu se mai ridica din pat, altii bantuie prin tufisuri cautand de mancare. In timp ce barbatii se imbolnavesc, femeile scriu ca posedate in jurnalele lor.

Finalul e previzibil. Barbatii le deghizeaza pe femei in gaini si, dupa ce le tavalesc prin faina, le devoreaza la un banchet cu nimburi din fulgi.

Am o veste buna si una proasta. Cea buna e ca exista viata dupa viata. Cea proasta este ca Jean-Claude Villeneuve e necrofil. In mod gresit am crezut (lucru pe care il regret si acum) ca dansul si bautura nu erau cele mai periculoase pasiuni ale mele.

Am luat bataie de la o echipa din divizia a treia a Olandei. Ne-am câcâit cu o echipa de amatori a orasului in care ne aflam. Nici eu, nici Herrera nu indrazneam sa-l rugam pe Buba sa practice ritualul sangelui, desi aveam briciurile pregatite.

Pe urma am crescut si aventurile noastre din tinerete ni se pareau mai curand detestabile. Prietenul meu s-a intors la Irapuato, iar eu am ramas in DF si intr-un fel amandoi incercam  sa nu ne interesam de lenta naufragiere a vietilor noastre.

Farurile masinii au maturat doua casute mizerabile.

Am plecat de la Ejo Takata in plina sesiune de meditatie zen. Cand am iesit din formatie japonezul s-a napustit peste mine agitand un bat de lemn, acelasi cu care isi lovea si elevii, daca ei asa voiau. Adica Ejo isi oferea batul, elevii spuneau fie da, fie nu, iar daca raspunsul era afirmativ Ejo dezlantuia cate-o lovitura de bat pe spate. Cu toate acestea, mie nu mi-a dat posibilitatea unui refuz.

In ceea ce priveste sfarsiturile, sfarsitul povestirilor, al textelor, eu si Bolano am fi cazut intotdeauna de acord, ca si acum.

P.S. S-a turnat acest film dupa Una Novelita Lumpen:

Secta are de facut un anunt

28 Apr

In alcatuirea sectei intram cel putin eu, Emil Garleanu, Cortazar, Kafka si Aron Biro. Imi vine usor sa enumar acesti membri. Suntem din grupul celor care dedica lucrari insectelor.

Cand un scriitor din aceasta secta termina de scris o povestire calificabila ca realizare a sectei, el face cu ochiul celorlalti. De obicei, atarna constiincios povestirea pe peretele clubului, astfel incat secta sa poata da, de bucurie, din picioruse, caci acum tocmai i-a mai crescut unul.

Adevarul este ca imi doream ca un scriitor de la noi sa aduca un omagiu, nu conta daca involuntar, personajului Delia Mañara. Pentru ca de povestirea Circe suntem indragostiti atatia, si probabil ca sunt pe lume o groaza de cititori barbati ce plimba mult si atent in gura bomboanele de ciocolata, cele cu umplutura, asteptand sa gaseasca gandacul.

Delia este la Aron Biro, inainte sa ajunga la Cortazar. O intalnim mai cuminte aici, dar portia de gandacei este dubla.

Delia juca fotbal cu baietii si o puneam in poarta căci era in stare sa se arunce pe jos fara teama ca ar putea sa se loveasca. Nu avea nici un pic de frica de durere, probabil din cauza ca taica-sau ii mai tragea cate o curea la fund cand venea obosit de la mina.

Si nu multe vor ramane in urma mea, cel mult aceasta colectie de insectare cu care mi-am acoperit unicul perete al mansardei pentru care imi mai permit sa platesc chiria. Degetele imi tremura cand ating sticla ce protejeaza cadavrele fluturilor giganti, ale gandacilor mimetici si omizilor cu coarne.

Imi sunt atat de uscate degetele, incat nici macar nu mai las amprente pe sticla, ori poate privirea mi-a slabit atat de mult, incat nu le mai vad.

 

Am insistat sa aduc insectarul cu mine, căci data trecuta varasem ganganiile intr-un borcan si pana acasa o coropisnita grasa le mancase pe toate.

Nu-mi permit sa transcriu aici prea mult din text, anumite surprize e bine sa ramana, dar pot sa va indemn spre un produs uimitor, spre un loc nebanuit unde veti gasi povestirea intreaga: www.editura-art.ro/carte/primul-meu-porno *

Am aflat deci inca un personaj principal extrem de agreabil (cel putin in cadrul unei fictiuni), un colectionar – iar noua ne plac mult asemenea indivizi, pentru ca doar cu idei fixe se poate ajunge departe – cu viata in vitrine incuiate, un colectionar mancat de anumite regrete.

Este o povestire dupa care eu am fost foarte multumit; nu pot decat sa scandez in soapta impotriva procrastinarii, sa ma rog pentru Aron Biro, sa sper ca scriitorul sa nu se dizolve in recenzent.

Secta noastra inca traieste, vi se catara inofensiv pe haine si va ajunge la ureche.

* Ce-ar fi sa citesc in intregime volumul? Am tras cu ochiul in stanga si in dreapta lui Aron, inainte si dupa el, desigur ca amintirile multor autori redate acolo se leaga de realizarea colosala a companiei JVC si de casete video, insa lucrurile merg si mai departe.

0Primulmeuporno6-pic

Dificultatile unui picnic desenat

10 Apr

Viespile au venit şi ele un pic mai aproape de mine; în general, eram foarte temător faţă de gâze, faţă de insecte cu ace, dar acum îmi păsa mult mai puţin, când le ştiam desenate. Le consideram simple zorzoane, o umplutură, confeti naturale. Exact confeti.

Iarina venea către mine fără precauţie, în aparenţă fără să realizeze cum iarba se îndeseşte cu fiecare pas, cum tot mai multe ramuri şi frunze intră în tablou, în timp ce încreţiturile muntelui deja nu mai pot fi neglijate la câţiva paşi îndărătul meu.

<Sunt atâtea pietricele acolo unde nu-i verdeaţă, în stânga mai curge şi o apă pe un drum cu atâtea şi atâtea praguri, iar cealaltă jumătate de panoramă e practic oraşul întreg.>

Iubita mea se mişca în consecinţă din ce în ce mai încet.

<Cel care desenează toate astea nu poate să nu facă greşeli aici, gestiunea este imposibilă.>

Iarina ducea acum mâinile la inimă, apoi la gură, nu din acelaşi sentiment; sunt convins că a simţit ceva în neregulă cu faţa ei când m-a sărutat, m-a pupat lipicios şi apăsat, iar atunci a sesizat şi ea că a devenit un pic pătrăţoasă. Se lăsase în fund şi îşi pipăia năsucul şi buzele insuficient de rotunjite, buze la care simţise şi ea faţete; am întins o mână către ea să o opresc, a tresărit să nu o ating şi atunci i-a căzut şi turbanul improvizat, iar părul nu pot spune neapărat că îi lipsea, dar unele fire păreau că se uniseră. Nu se clinteau; vântul a vrut atunci să facă o demonstraţie şi a suflat, dar părul ei nu s-a mişcat deloc. Iarina privea în gol ca o broscuţă şi nu contenea să îşi încerce buzele iar şi iar, să îşi apese vârful nasului care nu mai era vârf, cred că simţea acolo ceva ca un căpăcel de cariocă.

– Eşti un om rău! e singurul lucru pe care mi l-a spus.

Şedea şi plângea; am început să plâng şi eu.

Îmi amintesc că planul meu fusese să mă despart atunci de ea fără efuziuni. Nu am fost în stare. Înainte să plec de pe deal, am îmbrăţişat-o cum am putut, peste trupuşorul ei aproximativ, şi am mai plâns. Ea nu s-a mai mişcat de-atunci, doar iarba.

Perna pentru desteptator

9 Apr

Am vrut să petrec cu Iarina noaptea de dinaintea picnicului despărţirii noastre. A fost surprinsă când i-am apărut pe vizor, căci îi dădusem nenumărate asigurări că în acea noapte nu ne puteam vedea, că eram ocupat cu o porcărie de proiect de serviciu. A apărut surprinsă şi bucuroasă, când mi-a deschis adusese şi avea deja o pernă în semn că vrea să ne suim în pat imediat şi să ne drăgălăşim.

Am nădăjduit din nou că iubita mea nu-i falsă. Sigur, a contat mult că pe timpul nopţii nu m-a lăsat din îmbrăţişare decât ca să-şi sufle o dată nasul, dar cel mai aprig mi-a dat speranţă reacţia ei când am ţipat la ea fiindcă îşi adusese în pat ceasul deşteptător; îi fusese teamă să nu piardă prima zi de muncă, ea spunea că în braţele mele se topea şi nu mai ştia ce avea de făcut. Deşteptătorul a zbârnâit supărător, atunci eu am avut o izbucnire şi am certat-o că l-a adus cu noi în pat; Iarina mi-a cerut imediat iertare şi a vârât ceasul sub pernă, a declarat că mai vrea neapărat cinci minute – sau zece – la mine în braţe, ceasul va mai suna, cu siguranţă, dar va avea ea grijă să-l înăbușe. Încă cinci sau zece minute cu mine, mi-a cerut.

Am încuviinţat şi mi-am lipit nasul de fruntea ei. M-a strâns şi ea tare de tot, a încremenit aşa, apoi s-a retras un pic strigând că se sufocă, strigând că mă iubeşte mult, dar nu poate respira în pieptul meu, şi să îi îngădui să se răsucească pe stânga, după care, imediat, să o îmbrăţişez din nou şi să o ţin aşa până se întâmplă ceva, bunăoară până sună telefonul.

Asta s-a întâmplat imediat.