Arhiva | Manifeste RSS feed for this section

Amintirea unei despartiri din mers, din interior

10 Apr

20160625_102624

Pe cand calatoream inauntrul lui, Regatul Unit vota sa ma paraseasca, sa iasa din Uniunea Europeana. La poarta de imbarcare pentru zborul de Jersey, ma asteptau mai multe ziare cu vestea.

20160625_160644

20160625_160528

Aprob privirea doamnei Cameron, de pe prima pagina. Este adecvata. Totul se potriveste trist si cu abtibildul standului – From British Airways, with compliments.

Chiar asa: ce naiba o sa se intample acum? E multa luciditate in intrebarea asta. Daca ai ajuns sa ti-o pui in termenii astia, inseamna ca stii prea bine ca undeva s-a comis o greseala (colectiva).

Suntem acum 9 luni mai tarziu. La volan este doamna Theresa May. Scrasnind din dinti, pare sa accelereze printre jaloane legislative si interese… Inca nu am surprins-o privind inapoi. No regrets? Vor urma.

Anunțuri

Cat ii datorez lui Filiberto Caponi

13 Dec

De la Doru Davidovici, Dan Apostol, Jacques Vallee si Erich von Daniken, a fost simplu sa ajung la Timothy Good. Eram foarte tanar, de fapt eram mic, si cartea Unearthly Disclosure a fost printre primele comandate pe Amazon. M-a lovit intr-un punct sensibil si am crezut in ea multa vreme (Voiam sa credem, eu si Mulder). Vedeta cartii era cazul Filiberto Caponi, care m-a fascinat pe data:

La început am crezut că miaună o pisică prinsă într-o pungă de plastic. Ca de obicei, mă întorceam dintr-o plimbare cu motocicleta şi încuiam garajul, chiar lângă câmp, când am auzit ceva văitându-se, altfel decât ar face-o animalele obişnuite. M-am mai gândit că ar putea fi un beţiv care vine pe aceeaşi stradă şi scoate zgomotele alea.
Apoi, într-un colţ, lângă un gard, am văzut o pungă albă şi mi s-a părut că plânsetul vine de acolo. Zâmbind, crezând că am găsit o pisică abandonată, învelită în plastic, am întins o mână să o ating, dar am reflectat asupra faptului că m-ar putea zgâria şi m-am oprit. Aşa că m-am limitat la a da uşor un şut pungii ca să văd dacă nu iese singură din ea. Am fost terifiat, pentru că vechitura de pungă de plastic a sărit, arătând că avea cap, braţe şi picioare. S-a sculat de pe pământ şi s-a suit pe gardul pe care ţi l-am mai arătat.

caponi-sketch

Insa Filiberto Caponi era artizan, sculptor, modelator, ceramist. Avea anumite posibilitati.
Nu bag mana in foc, dar parca Filiberto s-a si scuzat pentru falsuri, a explicat ca, in realitate, nu a apucat sa fotografieze nimic din ceea ce-a vazut, dar in rest totul e adevarat; nu i-a ramas decat sa se straduiasca sa imite in lut originalul, ca sa redea creatura intalnita si sa ne convinga.

Apropo de meşteşugari italieni, imi permit sa va trimit sa vedeti lucrari ale Francescai Dalla Benetta
http://francescadallabenetta.com/

Unele dintre povestirile mele (cele pe care le socotesc mai solide, mai dense, manunchi gros) s-au inchegat in mai multe puncte. Este si cazul textului O vitrina sparta si ei. Am mai spus-o: este o povestire pe care intentionam sa o propun antologiei Xenos: Contact intre civilizatii; rescrierea ei insa n-a fost gata la timp; Ioana Visan a insistat sa nu aman la infinit povestirea, asa ca acum lucrez din nou la ea.
Am zambit cand am citit, in prefata volumul Xenos publicat, ce subtip de povestiri simtea antologatoarea ca lipseste; O vitrina sparta si ei ar fi fost exact ce-si dorea.
Prima idee (sistemul de referinta fiind eu, eu si ceasul meu) a fost ca o fiinta recreata de altii va avea o preferinta clara pentru lucrurile create de specia ei; includ aici si robotii, mai cu seama pe ei. Sunt importanti; omul renascut va tinde sa se retraga dintre extraterestri si va alege sa petreaca mult timp alaturi de roboti sofisticati construiti de oameni (chiar daca de oameni disparuti).
In ceea ce-i priveste pe alieni, i-am presupus foarte neatasati de obiecte, lucrand in grupuri in care aproape totul se supune la vot, intr-o societate unde e la indemana sa ceri repetarea procesului de votare; dar este vorba de o democratie complicata, valoarea votului depinzand de trecutul fiecaruia. Bonus: grupul celor ce-au murit are dreptul oricand, oriunde, la un vot.
Cazul Filiberto Caponi m-a inspirat sa readuc in atentie intalniri mai vechi intre specii, conform marturiilor tipice. Artizanul Filiberto a fost acuzat ca a realizat din lut creatura pretinsa a veni din spatiu; foarte probabil asa a fost, o gogoasha de lut, insa eu mi-am dorit mult sa ofer o explicatie, o alta explicatie.

caponi04

Pe lângă Bolaño

14 Aug

Deschid o paranteza: nu ma simt atras de prea multele actiuni si cauze care sunt intitulate „Alaturi de …” sau „Sprijiniti …”; pana la urma nu-i titlul de vina, dar adesea cauzele astea sunt prea nationaliste, politice sau chiar la misto, mici escrocherii. Nu-i neaparat comoditate din partea mea, dar pur si simplu n-au frumusete, nu ma preocupa, sunt pentru mine un soi de dat cu capul de pereti in cel mai neartistic mod cu putinta.

Chiar nu stiu daca mai exista petitii pentru care are rost sa scoatem pixul din buzunar.

Prefer sa fac galagie in legatura cu scriitori de care, in multe cercuri, n-a auzit nimeni. Serios, asa ma simt de o mie de ori mai implinit, decat sa incerc sa salvez pe hartie ursii deja ucisi de un cetatean strain care a vanat pe teritoriul Romaniei in Photoshop.

Roberto_bolañoDar sa revin la Roberto Bolano, chilianul. Am norocul ca un coleg de birou seamana teribil cu Bolano, si asa imi aduc des aminte de scriitorul asta, din minut in minut.

Bolano m-a cucerit intai in povestiri, apoi m-a adjudecat lui cand a marturisit ca ii iubeste pe Cortazar, pe Kafka si pe Rilke (ba chiar se mira, nu concepea ca alti mari scriitori, poeti – Neruda – nu-i placeau pe acestia trei pe care Bolano ii are in comun cu mine).

Am purtat multa vreme dupa mine prin metrou (fiindca sunt un cititor foarte lent al cartilor bune) volumul Tarfe asasine si, vazandu-ma cu acest titlu in brate, multi calatori, sunt sigur, si-au facut o parere gresita, despre mine, despre Bolano.

11tarfe-asasineCu povestirile pe care le prefer – imi pare rau, sunt aproape toate – as alcatui doua grupuri; intr-o parte as pune Prefigurarea lui Lalo Cura, Intoarcerea si Buba; in alt grup, Zile din 1978, Gomez Palacio, Ultimele amurguri pe pamant, Dentistul. Intalnire cu Enrique Lihn ar putea apartine ambelor.

Va las sa speculati de ce am simtit nevoia sa impart asa volumul. Poate veti simti la fel. Daca nu, nu-i bai. Cautati-le puncte comune, ordonati-le altfel, nu se supara nimeni.

Sa rezum ce se afla in Tarfe asasine ar fi nebunie curata. Nici operele lui Kafka nu se povestesc; nu ca n-ar fi posibil, nu fiindca n-ar exista fire de poveste, dar maruntisurile conteaza mult prea mult si la Bolano; asa-i cu scriitorii mari – cu greu pot fi desurubati, dezasamblati si pusi la loc cum erau. Carcasa lor nici nu pare sa aiba suruburi, dar e translucida si in interior se ghicesc nenumarate rotite. Chiar asa, senzatia este de maruntaie de orologiu crescute intr-un urias lingou de gheaţa; sa nu ne pretam la a apuca dalta, ci mai degraba sa cascam ochii.

Nu pretind ca am ales cele mai bune citate; de fapt, poate ca le-am ales, dar semnele mele de carte (si am cautat sa limitez puternic urechile de magar puse paginilor) nu s-au pastrat toate. Au mai ramas doar la:

Urmatoarele ore sunt neclare. Ratacesc pe strazi, se uita din masina la oameni, uneori coboara si iau cate-un suc. In dupa-amiaza aceea, pe plaja, B citeste din nou poeziile lui Gui Rosey si scurta poveste a vietii sau a mortii acestuia:

Intr-o zi, in sudul Frantei soseste un grup de suprarealisti. Incearca sa obtina viza pentru Statele Unite.

…de parca o conversatie intre toti cei prezenti ar fi fost interzisa din motive de nerostit pe care cu totii le accepta. Vrajitoarea si stapana casei se inchid in biroul stapanului casei. Fata palida, stapanul casei si sotia lui U se inchid in bucatarie. Logodnicul fetei palide si stapana casei se inchid in dormitor. Sotia lui U si fata palida se inchid in baie. Vrajitoarea si stapanul casei se inchid in coridor, ceea ce e cam mult spus. Ba chiar, intr-una din aceste nenumarate fataieli, B insusi se trezeste inchis in camera de oaspeti impreuna cu stapana casei si cu tanara palida.

Alt film: Barcagiul. Dupa ruine, oricine ar fi putut crede ca este vorba despre viata in America Latina dupa un al treilea razboi mondial. Fetele strabat gropi de gunoi si drumuri parasite. Pajarito Gomez si alti doi tipi joaca un joc de carti la lumina unei lumanari. […] Incetul cu incetul, li se termina proviziile. Foamea pune stapanire pe local: unii nu se mai ridica din pat, altii bantuie prin tufisuri cautand de mancare. In timp ce barbatii se imbolnavesc, femeile scriu ca posedate in jurnalele lor.

Finalul e previzibil. Barbatii le deghizeaza pe femei in gaini si, dupa ce le tavalesc prin faina, le devoreaza la un banchet cu nimburi din fulgi.

Am o veste buna si una proasta. Cea buna e ca exista viata dupa viata. Cea proasta este ca Jean-Claude Villeneuve e necrofil. In mod gresit am crezut (lucru pe care il regret si acum) ca dansul si bautura nu erau cele mai periculoase pasiuni ale mele.

Am luat bataie de la o echipa din divizia a treia a Olandei. Ne-am câcâit cu o echipa de amatori a orasului in care ne aflam. Nici eu, nici Herrera nu indrazneam sa-l rugam pe Buba sa practice ritualul sangelui, desi aveam briciurile pregatite.

Pe urma am crescut si aventurile noastre din tinerete ni se pareau mai curand detestabile. Prietenul meu s-a intors la Irapuato, iar eu am ramas in DF si intr-un fel amandoi incercam  sa nu ne interesam de lenta naufragiere a vietilor noastre.

Farurile masinii au maturat doua casute mizerabile.

Am plecat de la Ejo Takata in plina sesiune de meditatie zen. Cand am iesit din formatie japonezul s-a napustit peste mine agitand un bat de lemn, acelasi cu care isi lovea si elevii, daca ei asa voiau. Adica Ejo isi oferea batul, elevii spuneau fie da, fie nu, iar daca raspunsul era afirmativ Ejo dezlantuia cate-o lovitura de bat pe spate. Cu toate acestea, mie nu mi-a dat posibilitatea unui refuz.

In ceea ce priveste sfarsiturile, sfarsitul povestirilor, al textelor, eu si Bolano am fi cazut intotdeauna de acord, ca si acum.

P.S. S-a turnat acest film dupa Una Novelita Lumpen:

Secta are de facut un anunt

28 Apr

In alcatuirea sectei intram cel putin eu, Emil Garleanu, Cortazar, Kafka si Aron Biro. Imi vine usor sa enumar acesti membri. Suntem din grupul celor care dedica lucrari insectelor.

Cand un scriitor din aceasta secta termina de scris o povestire calificabila ca realizare a sectei, el face cu ochiul celorlalti. De obicei, atarna constiincios povestirea pe peretele clubului, astfel incat secta sa poata da, de bucurie, din picioruse, caci acum tocmai i-a mai crescut unul.

Adevarul este ca imi doream ca un scriitor de la noi sa aduca un omagiu, nu conta daca involuntar, personajului Delia Mañara. Pentru ca de povestirea Circe suntem indragostiti atatia, si probabil ca sunt pe lume o groaza de cititori barbati ce plimba mult si atent in gura bomboanele de ciocolata, cele cu umplutura, asteptand sa gaseasca gandacul.

Delia este la Aron Biro, inainte sa ajunga la Cortazar. O intalnim mai cuminte aici, dar portia de gandacei este dubla.

Delia juca fotbal cu baietii si o puneam in poarta căci era in stare sa se arunce pe jos fara teama ca ar putea sa se loveasca. Nu avea nici un pic de frica de durere, probabil din cauza ca taica-sau ii mai tragea cate o curea la fund cand venea obosit de la mina.

Si nu multe vor ramane in urma mea, cel mult aceasta colectie de insectare cu care mi-am acoperit unicul perete al mansardei pentru care imi mai permit sa platesc chiria. Degetele imi tremura cand ating sticla ce protejeaza cadavrele fluturilor giganti, ale gandacilor mimetici si omizilor cu coarne.

Imi sunt atat de uscate degetele, incat nici macar nu mai las amprente pe sticla, ori poate privirea mi-a slabit atat de mult, incat nu le mai vad.

 

Am insistat sa aduc insectarul cu mine, căci data trecuta varasem ganganiile intr-un borcan si pana acasa o coropisnita grasa le mancase pe toate.

Nu-mi permit sa transcriu aici prea mult din text, anumite surprize e bine sa ramana, dar pot sa va indemn spre un produs uimitor, spre un loc nebanuit unde veti gasi povestirea intreaga: www.editura-art.ro/carte/primul-meu-porno *

Am aflat deci inca un personaj principal extrem de agreabil (cel putin in cadrul unei fictiuni), un colectionar – iar noua ne plac mult asemenea indivizi, pentru ca doar cu idei fixe se poate ajunge departe – cu viata in vitrine incuiate, un colectionar mancat de anumite regrete.

Este o povestire dupa care eu am fost foarte multumit; nu pot decat sa scandez in soapta impotriva procrastinarii, sa ma rog pentru Aron Biro, sa sper ca scriitorul sa nu se dizolve in recenzent.

Secta noastra inca traieste, vi se catara inofensiv pe haine si va ajunge la ureche.

* Ce-ar fi sa citesc in intregime volumul? Am tras cu ochiul in stanga si in dreapta lui Aron, inainte si dupa el, desigur ca amintirile multor autori redate acolo se leaga de realizarea colosala a companiei JVC si de casete video, insa lucrurile merg si mai departe.

0Primulmeuporno6-pic

O alta poveste aproximativ de Craciun, plina de dubii

15 Dec

Eu nu ma consider ateu, dar nu sunt un crestin acerb, sigur nu.
In timpul unei sfestanii, dintr-odata am palit, pentru ca am auzit in minte intrebarea (de inspiratie divina?) daca l-as mai iubi la fel de mult pe Dumnezeu – pe Dumnezeul din Primul Testament – daca m-as fi nascut in Iran sau in Irak.
Sa fiu sincer cu mine, mi-am spus, daca m-as fi nascut musulman, l-as mai pretui pe Dumnezeul lui Moise si al lui David?

Pentru ca religia nu inseamna traditie, nu, nu, nu, a nu se confunda intre ele, religie inseamna ca ai ales in ce sa crezi, a vorbit liberul arbitru.
M-am albit si mai tare la fata.
M-a consolat doar gandul ca, foarte probabil, dupa o anumita varsta, chiar si nascut in Yemen, as fi indragit povestea lui Isus. Si asa am putut participa mai departe la slujba, numai asa.

Ramane alta chestiune care ma sacaie, care ma supara. Conditia pe care o impunem Mantuitorului, fara de care nu l-am recunoaste: sa invie. Invataturile (poftim, plus miracolele din timpul vietii) nu mai au valoare daca Isus a murit pur si simplu si nu s-a mai ridicat de jos? Eu unul consider ca daca respectam o entitate, o fiinta, doar dupa ce invie la loc, abia atunci suntem suspecti de a fi saraci cu duhul.

De asta eu nu tresar alaturi de Indiana Jones de pe National Geographic cand este aproape sa descopere cu certitudine mormantul lui Isus, continand cadavrul, scheletul purtand toate semnele torturii, ale patimilor.

Un sprint inexplicabil

14 Noi

A fost de-ajuns sa privesc afisul unui film si sa mi se interzica sa intru in toaleta firmei fiindca se spala pe jos; s-au intamplat lucrurile astea si, multumita lor, am in minte doua noi povestiri aproape complete. Iar a doua dintre ele va fi chiar excelenta.

Incredibil.

Lucrurile astea imi luau ani de zile. Sa nasc doua povestiri (totusi neinrudite).

Ce vreau sa spun, mai ales in al doilea caz: ca m-am gandit la o poveste dintr-un oras unde, dimpotriva, este prudent sa circuli numai pe unde e ud pe jos. Din perspectiva unei plimbari pe bulevardul principal, gravitatia se schimba in acel oras de patru ori pe zi, cu 90 de grade. Anumite obiecte (neancorate) de pe strazi si din apartamente isi schimba (prin urmare) pozitia s.a.m.d. Unele drumuri sunt deschise numai intre anumite ore.

Plus violenta motivata religios.

Iar prima povestire va fi cu rate; rate de plata la o familie ucisa. Totusi, o familie asigurata.

OKE, ca de fiecare data cand am senzatia ca voi atenta la succesul cuiva consacrat, e momentul sa-mi amintesc singur ca nu trebuie sa mi-o iau in cap. Astazi aleg in acest scop un citat din Femei (Bukowski):

Pe vremea aceea editam o mica revista, Abordarea laxativa. Aveam doi coeditori si mi se parea ca tipaream cei mai buni poeti din vremea noastra. Dar si cativa din ceilalti. Unul dintre editori era Kenneth Mulloch (negru), celalalt era Sammy Levinson (evreu).

Paginile erau tiparite. Acum mai trebuia sa le colationam si sa le capsam intre coperte.

– In asemenea cazuri, a zis Sammy, se obisnuieste sa dai o petrecere de colationare. Oferi de baut si ceva de haleala si ii lasi pe ei sa faca treaba.

In seara petrecerii, Sammy a venit cu textul deja colationat. Era un tip nervos, avea un tic la cap si ardea de nerabdare sa-si vada poeziile tiparite. Kenneth Mulloch era de negasit – probabil se afla in inchisoare ori fusese internat la balamuc.

Librarul cu care Lydia conversa intens nu era un oarecare, incerca sa devina si el scriitor. Insa era prea adancit in Kafka pentru a ajunge la o claritate literara. Il publicasem in Abordarea laxativa mai mult ca sa nu-i ranim sentimentele.

A se ascunde in aeroport

19 Aug

S-au intamplat multe pe cand eu calatoream (zic bine, sa nu uit sa adaug mici rapoarte despre locurile pe unde-am fost, am pentru asta rubrica Secrete); mie nu mi s-au intamplat foarte multe, dar altora… Iar ceilalti sunt multi. Sunt destui.

Un turist a atipit pe o banda de bagaje a unui aeroport – banda l-a purtat departe, dar a fost totusi observat la raze X. Calatoria lui a inceput la un ghiseu de check-in unde nu era nimeni fiindca inca nu se lucra la acea ora; turistul norvegian s-a culcat si a adormit acolo, pe banda care duce in cele din urma bagajele la avioane. Cred ca turistul astepta un zbor de legatura si este foarte firesc ce a facut; totusi, cand am dormit si eu in aeroport, am ales sa ma intind altundeva, am avut alta inspiratie, in rest, intre mine si norvegian nu vad nicio diferenta.

Pacat ca a fost depistat, pacat ca banda care il purta a fost, in cele din urma, oprita.

Intr-o revista pe care am rasfoit-o in avion, posibil FHM nemtesc, posibil la rubrica Utile, am gasit indicatii despre cum sa parasesti, impreuna cu inca o persoana, posibil iubita, o masina care se scufunda. Micul articol foarte serios, insotit de ilustratii, scheme, pornea cam asa: „OK, a fost amuzant si placut pana acum, dar iata ca tu si iubita ati ajuns cu autoturismul in rau sau in lac, iar apa incepe sa umple masina.” Urmeaza sfaturi pertinente, le voi reproduce ulterior pentru Rubrique-à-brac.

Cand m-am vazut la Berlin, in centru, a trebuit sa cumpar ceva deosebit, un articol de lux. Am ales, de la un magazin foarte sic, frantuzesc chiar, un triftor verde. Mi-a placut intr-un mod deosebit. Era extensibil, intai 2D, in prima sa forma aproape imposibil de ghicit ca e vorba de o palnie.

Desigur ca glumesc cand spun ca am cumparat din centrul Berlinului o palnie verde de lux. Nu spun adevarul. Am cumparat nu una, ci doua.

Pe prima am facut-o deja cadou unei persoane foarte simandicoase 🙂

Lucrez si la o povestire (se numeste „Aditiv”) in care aeroporturile sunt si macelarii si banci, depozitand si imprumutand intre ele materie necesara pentru a reproduce pe calatori la destinatie.