Arhiva | Injuratorul in gand RSS feed for this section

Amintirea unei despartiri din mers, din interior

10 Apr

20160625_102624

Pe cand calatoream inauntrul lui, Regatul Unit vota sa ma paraseasca, sa iasa din Uniunea Europeana. La poarta de imbarcare pentru zborul de Jersey, ma asteptau mai multe ziare cu vestea.

20160625_160644

20160625_160528

Aprob privirea doamnei Cameron, de pe prima pagina. Este adecvata. Totul se potriveste trist si cu abtibildul standului – From British Airways, with compliments.

Chiar asa: ce naiba o sa se intample acum? E multa luciditate in intrebarea asta. Daca ai ajuns sa ti-o pui in termenii astia, inseamna ca stii prea bine ca undeva s-a comis o greseala (colectiva).

Suntem acum 9 luni mai tarziu. La volan este doamna Theresa May. Scrasnind din dinti, pare sa accelereze printre jaloane legislative si interese… Inca nu am surprins-o privind inapoi. No regrets? Vor urma.

Anunțuri

Injectiile facute intr-o perna de sticla

26 Noi

Cred ca a venit vremea unor noi insemnari pe blog. Au trecut ani de pauza.
Dar n-as putea sa reincep sa scriu aici, fara sa spun de ce m-am oprit. In privinta asta, lenea a jucat un rol surprinzator de mic.
In schimb, aproximativ in perioada asta a anului, fata pe care am iubit-o pleca cu alt baiat. Consider ca a facut o alegere buna; sunt ranit, dar alegerea ei a fost inteleapta. In legatura cu intreaga relatie, imi vin in minte vorbele Laurei Linney catre fiica ei din filmul Nocturnal Animals (am spus deja ca-l gasesc filmul anului?):

“He is too weak for you. He is a romantic, but he is also fragile… The things you love about him now are the things you’ll hate in a few years.”

O si vad pe Linney povatuind-o pe iubita mea.
Asadar, fata a plecat cu altcineva.
Mare pacat ca nu asta a facut si cainele meu. Nu, el a murit in noiembrie al acelui an. Mai suferise sporadic pana atunci; poate o boala nedepistata a ajuns la decompensare, poate otravurile care se imprastiau intentionat si cu furie pe strazi, impotriva cainilor maidanezi, au nimerit pe limba lui Oscar, cert este ca in final nicio injectie facuta lui nu a mai functionat, nicio injectie, doar ultima.
Sunt de parere ca absolut toate animalele de companie merita un necrolog. Lucrez la el, desi stiu ca nu va fi niciodata indeajuns de bun.

Despre erotismul involuntar al instalatiilor

22 Iun

O vecina cvasinecunoscuta suna tarziu la usa mea. Vecina locuieste patru etaje mai jos. De mult nu ne-am mai vorbit.

Acum se plange, ma cearta.

Condensul evacuat de aparatul meu de aer conditionat, picaturile care se scurg din instalatie cad – la modul cel mai chinezesc, mi se spune – pe pervazul vecinei mele; ea doarme cu geamul deschis si are patul foarte aproape de fereastra.

Zgomotul ritmic al cascadei in tabla o calca pe nervi. Aproape ca este stropita de instalatia mea, este aproape batjocorita; oricum, o impiedic sa doarma.

Vecina arata foarte bine.

Literatura biciclistului

17 Ian

Cand eram foarte tanar, in gimnaziu, am participat la intalnirile unui cenaclu literar orientat spre realism socialist rutier (as fi vrut tare mult sa spun realism magic, dar adevarul ma bate pe umar). In productiile literare de acolo, invariabil personajul principal – si pozitiv – era un pieton, antagonistul era un sofer, iar rebelul (si elementul de profunda surpriza) – un biciclist. Nu m-am dus de bunavoie la acest cenaclu, am fost numit.

Framantarile cenaclului tineau de faptul ca eram obligati sa folosim in compuneri anumite cuvinte; la un nivel superior de dificultate, niste cuvinte (altele) ne erau interzise.

La concursul municipal „Omul rutier complet”, scoala mea a trimis, dintre elevi, un sofer (aspirant, nu avea varsta necesara), un biciclist grozav si un scriitor involuntar, un scriitor aspirat (si semnez…).

In aceasta echipa, soferul fara permis era si liderul nostru desemnat. Ce imi amintesc despre starea noastra de pregatire de atunci: elevului-sofer din viitor i-au lipsit pana in ultima clipa o sumedenie de pagini din codul rutier dupa care a studiat, biciclistul din echipa noastra a fost printre putinii cu patru roti la bicicleta (deci a avut montate si cele doua rotite ajutatoare, pentru un plus de echilibru), iar eu am citit exact in acea perioada Doamna de Monsoreau, cu obstinatie.

Totusi, tin minte ca l-am urmarit cu real interes pe omul care a luat compunerile scriitorilor si s-a dus cu ele in spatele unei mici draperii, pentru a le evalua. A revenit tarziu de dupa perdea si a afirmat ca sunt numai bun de jumatatea clasamentului sau.

Toate aceste lucruri ar trebui sa-mi apara in C.V.

Iar apoi a fost revelionul preotului

6 Ian

Exista organizatii insolite, firme care se ocupa sa inlesneasca intalniri intre persoane care nu se cunosc. In general, mai mult de zece persoane, uneori mai mult de o suta, fiindca nu ma refer doar la rendez-vous-ul cel mai simplu, cu un baiat si o fata.

N-am sa explic mai mult de atat, am sa spun doar ca anul acesta (care este deja anul trecut, dar inca nu-mi vine sa cred) am hotarat sa-mi petrec revelionul intr-un eveniment organizat de o asemenea firma. Deci sa petrec cu o suta de oameni necunoscuti, si nu doar pe muzica si pe intuneric, nu. De fapt, „clubul” incurajeaza contactele, atingerile, pusul de intrebari oricat de intime si personale.

Ceea ce intervine insa este necazul participarii repetate; eu nu eram pentru prima oara la un eveniment pus la punct de firma. Asa stand lucrurile, firma ajunge paradoxal sa isi rateze subtitlul si tinta, pentru ca nu toti cei care participau la acel revelion imi erau necunoscuti – cu unii ma mai intalnisem si la alte evenimente pentru persoane care nu se cunosc intre ele.

N-am sa ma ascund: anul trecut (accept in sfarsit ca acum suntem in alt an) a fost pentru mine un an foarte prost, in dragoste si privind sanatatea. 2012 m-a amenintat cu tot ce se putea, de la pierderea slubei, a iubitei, pana la pierderea parintilor si a vederii, 2012 mi-a fluturat si cancerul prin fata, halal stegulet de sfarsit de cursa (sau de eliminare), 2012 a fost dragut sa ma anunte cate lucruri teribile mi se pregatesc pentru cand imi va fi lumea mai draga.

2012 m-a convins sa petrec sfarsitul lui cu necunoscuti, cu o multime de necunoscuti, intr-o mlastina. Am decis totusi sa raspund in acea noapte telefoanelor din partea cunoscutilor. Au venit apeluri doar din strainatate.

Petrecerea s-a tinut la Rin Grand Hotel, un hotel care impresioneaza si prin asezare: langa ceea ce Google Maps si Rovana Plumb numesc Rezervatia Naturala Vacaresti – albia fostului lac Vacaresti. Mlastina. Rezervatia Vacaresti explica probabil numarul impresionant de pescarusi care dau aproape zilnic roata blocului parintilor mei, cateodata confundandu-se cu o ninsoare grosiera.

Rin Grand Hotel dispune de sali inchiriabile cel putin la etajele 1 si 13; aceste sali poarta nume de mari orase. Petrecerea noastra a fost la Bucuresti, in sala cu numele Bucuresti; sala Berlin a gazduit un eveniment pentru persoane as spune eu cu mult mai in varsta (desi probabil ca atunci cand spun asta nu ma uit bine in oglinda); la sala Monte Carlo lumina a stat stinsa toata noaptea. Toate salile si-au tinut usile deschise – asadar, un posibil complex de petreceri care comunicau intre ele.

Petrecerea mea a fost multumitoare; cred ca au ajutat foarte mult persoanele din zona gri a cunoasterii mele, adica persoanele nu foarte necunoscute. Am senzatia ca le raman dator pentru o inchidere de 2012 care ar fi putut sa fie cu mult mai trista.

Si au mai trecut cateva zile.

La scurta vreme, am fost consternat sa aud, de la parintele care a venit intr-o seara sa binecuvinteze casa alor mei, ca si el trebuia sa-si faca revelionul tot la Rin Grand Hotel, intr-o sala incepand cu litera B. Dar aranjamentul asta a fost schimbat in ultima clipa si toti preotii au fost dirijati spre alt hotel…

Este ceva socant (si putin revoltator) – parintele petrece mai des decat mine! Nu a stat la revelion „decat” pana la ora 3 si jumatate. A doua zi avea slujba… Eu insumi imi parasisem petrecerea la ora 4.

Parintele m-a demoralizat complet, m-a umilit chiar. Petrecaret ce este!

Pentru mine, concluzia revelionului a fost, din nou, ca viata nu poate sa mearga mai departe fara fictiune. Ceea ce nu inseamna ca tot ce-am insirat aici sunt gogosi.

O alta poveste aproximativ de Craciun, plina de dubii

15 Dec

Eu nu ma consider ateu, dar nu sunt un crestin acerb, sigur nu.
In timpul unei sfestanii, dintr-odata am palit, pentru ca am auzit in minte intrebarea (de inspiratie divina?) daca l-as mai iubi la fel de mult pe Dumnezeu – pe Dumnezeul din Primul Testament – daca m-as fi nascut in Iran sau in Irak.
Sa fiu sincer cu mine, mi-am spus, daca m-as fi nascut musulman, l-as mai pretui pe Dumnezeul lui Moise si al lui David?

Pentru ca religia nu inseamna traditie, nu, nu, nu, a nu se confunda intre ele, religie inseamna ca ai ales in ce sa crezi, a vorbit liberul arbitru.
M-am albit si mai tare la fata.
M-a consolat doar gandul ca, foarte probabil, dupa o anumita varsta, chiar si nascut in Yemen, as fi indragit povestea lui Isus. Si asa am putut participa mai departe la slujba, numai asa.

Ramane alta chestiune care ma sacaie, care ma supara. Conditia pe care o impunem Mantuitorului, fara de care nu l-am recunoaste: sa invie. Invataturile (poftim, plus miracolele din timpul vietii) nu mai au valoare daca Isus a murit pur si simplu si nu s-a mai ridicat de jos? Eu unul consider ca daca respectam o entitate, o fiinta, doar dupa ce invie la loc, abia atunci suntem suspecti de a fi saraci cu duhul.

De asta eu nu tresar alaturi de Indiana Jones de pe National Geographic cand este aproape sa descopere cu certitudine mormantul lui Isus, continand cadavrul, scheletul purtand toate semnele torturii, ale patimilor.

Impresii reci, Iehova negru

5 Ian

Cand am suit in metrou la Piata Victoriei, pe un scaun din fata mea ma astepta astazi un cetatean american de culoare. Nu pot pretinde ca am priceput ce vorbea la telefon, caci, odata intrat in tren, s-a bucurat de cel mult jumatate din atentia mea, pe care si-o disputa cu un volum de proza de Capote.

Americanul negru se prezenta exact asa cum va inchipuiti, treaba asta nu necesita pic de efort din partea nimanui – omul era imbracat complet in negru, sedea pe scaun cam cum ar sta si o broasca, doar ca nu canta, in rest era rapperul ideal, in pantofi sport uriasi, cu sireturi precum cei mai lati taitei sau lame de guma de mestecat, de asemenea neagra. Zambea tot timpul, si poate ca prin asta il impresiona pe angajatul responsabil cu paza garniturii de tren, gardianul incapabil sa isi ia ochii de la el.

Peste numai doua statii, au urcat doi martori ai lui Iehova, de asemenea cetateni straini. L-au depistat si ei de indata pe americanul de culoare cu adidasi cu limba groasa, l-au abordat si s-au pornit sa schimbe impresii. Negrul s-a confesat ca, dintr-un motiv pe care nu l-am inteles, a fost obligat sa petreaca multe ore in parcul Titan si ca nu s-ar mai intoarce in Romania prea curand.

Erau fericiti toti trei, conversand impreuna „superior”.

Eu atunci am vrut sa le spun cate ceva, trenul se apropia de capat, dar ma prinsese si povestirea lui Capote cu clondirul cu bani, personajul sarac lipit Appleseed tocmai verifica daca a ghicit suma continuta de recipientul transparent, asa incat, pana mi-am formulat eu in minte spiciul pentru cetatenii americani, ei au izbutit sa se indeparteze, fericiti pe mai departe, schimband metroul la Dristor.

Pe de o parte, nu cred ca merita sa ma tin dupa ei doar ca sa le spun vreo doua. Si poate nici ei nu meritau spiciul meu plin de naduf.

Nu vom afla (we won’t have closure) decat atunci cand se vor reproduce circumstante asemanatoare, si anume sa asist din nou la dezbaterea despre Romania dintre un rapper si doi sectanti blonzi si inalti.