Arhiva | Denedescris RSS feed for this section

Festivalul de artificii de la Cannes si un cartier nou

1 Sep

IMAG1637
Am plecat la Nisa cu doua valize.
Prietenul meu cel mai bun locuieste mai aproape de Cannes decat de Nisa, insa avioanele prefera Nisa.
L-am gasit pe amicul meu la datorie – ma astepta in aeroport. Ne grabeam amandoi, fiindca aveam de mers intai cu geamantanele mele pretioase la Mougins, trebuiam sa le descarcam acolo, dupa care aveam sa fugim catre Cannes, spre festivalul de artificii.

Va rog sa vizitati: http://www.festival-pyrotechnique-cannes.com/fr/prix-du-public si sa va dati ochii peste cap.

Asadar am azvarlit bagajele mele in apartamentul de pe o colina apartinand de Mougins Le Haut, apoi ne-am pregatit sa schimbam masina cu scuterul. Daca am fi mers la festival tot cu automobilul, n-am fi avut nicio sansa sa parcam noaptea aceea, asa ca se impunea sa ne reducem drastic dimensiunile.
Am primit iarasi setul de sfaturi pentru pasagerul din spate al scuterului, despre cum sa ma inclin si sa nu ma fastacesc la curbe, despre unde sa-mi tin capul ca sa nu rup la primul damb clavicula celui de la ghidon, cum sa stau ca eu si prietenul meu sa nu ne lovim cap in cap in caz de frana. In functie de cum l-as fi tinut de mijloc, peste burta, motociclistul urma sa se gadile mai mult sau mai putin.
M-am straduit sa aplic toate aceste indicatii; cand uitam sa ma tin de ele, regretam.
Asadar, am calatorit la vale, de la Mougins la Cannes. Unele din lucrurile de care ne temeam s-au intamplat – ne-am lovit castile intre noi, scuterul a scuturat de cateva ori din fund dupa unele curbe. Dar chiar am fost multumiti de el cand am ajuns pe promenada si a fost posibil sa-l parcam imediat.
Acolo, in golf, multimea era pregatita pentru ora 10; mai erau 5 minute. Am continuat sa alergam pana ne-am plasat pe faleza in ceea ce am intuit ca va fi o pozitie centrala pentru spectacolul de artificii. Cum am decis ca ne-am asezat bine? Priveam la cele trei barje de unde urmau sa se lanseze bombele de lumina; deocamdata era intuneric, dar, cu un oarecare efort, puteam distinge cele trei lansatoare plutind pe apa.
Desigur ca artificiile au fost incantatoare, tot ce s-a lansat, toate formele, spiralele, florile de foc, paianjenii de sclipici, chiar si cei imprastiati de vant, chiar si inimioarele, apoi mai ales artificiile paparazzi – dand senzatia ca din cer ni se faceau multe fotografii cu blitz.

Dar pe mine nimic nu m-a impresionat mai mult decat ce se intrezarea, la lumina artificiilor, daca tineai capul jos si scrutai dincolo de barje: parea sa fie inca un oras, un orasel, unul alcatuit exclusiv din vase, din iahturi – era vorba de toate ambarcatiunile parcate la Cannes, formand un Cannes Deux sau cel putin un alt cartier, un cartier care nici macar nu prea se clatina.
Acest cartier nu exista decat pe durata focurilor de artificii, caci mai apoi luminile Cannes-ului se reaprindeau si vasele nu ne mai puteau pacali cum ca ar fi case.
IMAG1653
IMAG1672
IMAG1677

Retragerea de la Nisa

30 Iul

Am fost intr-adevar la Nisa, la prietenii mei foarte buni de acolo. Sa le spunem aici Roberto si Rebecca. Am stat la ei o saptamana. A trecut.
Am revenit in tara si m-am apucat curand sa scriu o insemnare despre festivalul de artificii de la Cannes, din care am prins un singur episod. Postarea aceea s-a prelungit si s-a intrerupt, mi-am cumparat intre timp si doi hamsteri pitic care mi-au deturnat programul,
iar pana la urma iata ca ajunge mai intai aici pe blog o insemnare tot despre un vis, un vis prea putin controlat.
Eu ma intorsesem asadar in Romania, dar la scurta vreme prietenii mei romani de la Nisa isi anuntasera la randul lor vizita, contravizita. Au venit ei la mine.
Rebecca venise la Bucuresti in principal sa participe la o reuniune a fetelor care se imbraca precum Catwoman; se costumase si ea in pisica si se ducea pe Calea Mosilor (!), fiindca acolo se tinea evenimentul de Cosplay.
Roberto, in schimb, venise la mine sa imi prepare niste licori care sa ma faca mai rapid (sper ca mai rapid la scris, dar in vis aplicatiile acelei iuteli date de licori nu erau clare). Iar eu eram suparat pe el fiindca imi tinea baia ocupata in apartamentul meu.
Desigur ca, atat cat a durat visul, Rebecca nu a mai apucat sa se intoarca de la cosplay sa o revad (cu multa placere) costumata in femeia-pisica. Numai certurile intre mine si prietenul meu Roberto, certuri legate de accesul la closet, au continuat si au umplut restul noptii.
Urmeaza sa revin constiincios si sa vorbesc si despre artificiile de la Cannes, da da.
Pana atunci, vizitati http://www.festival-pyrotechnique-cannes.com/
Aprindeti, in minte, macar o petarda.

Despre erotismul involuntar al instalatiilor

22 Iun

O vecina cvasinecunoscuta suna tarziu la usa mea. Vecina locuieste patru etaje mai jos. De mult nu ne-am mai vorbit.

Acum se plange, ma cearta.

Condensul evacuat de aparatul meu de aer conditionat, picaturile care se scurg din instalatie cad – la modul cel mai chinezesc, mi se spune – pe pervazul vecinei mele; ea doarme cu geamul deschis si are patul foarte aproape de fereastra.

Zgomotul ritmic al cascadei in tabla o calca pe nervi. Aproape ca este stropita de instalatia mea, este aproape batjocorita; oricum, o impiedic sa doarma.

Vecina arata foarte bine.

Impartirea unui turn intre doua povestiri

15 Apr

O veste buna, o izbanda: am obtinut inapoi de la tatal meu cartea „Impartirea la zero”. O cumparasem demult, in primul rand pentru povestirea despre Turnul Babel, dar cartea a disparut cand am trecut cu ea pe la apartamentul parintilor si am lasat-o putin pe o masuta – tatal meu si-a dorit mult sa o citeasca, si de-atunci eu nu am mai vazut-o si n-am mai stiut nimic de Ted Chiang.

Alaltaieri, cartea a iesit din nou la suprafata: i-am putut zari cotorul in biblioteca alor mei. Am tras-o afara, am luat-o de acolo, am recuperat-o. M-am retras cu ea pitita in rucsac.

Am citit rapid Turnul din Babilon, povestirea. Asa am avut inca un motiv sa ma bucur: povestirea lui Chiang nu se suprapune peste cea la care ma gandesc eu; altminteri, povestirea mea ar fi fost inutila si ar fi trebuit sa o inec.

Si asa lucrul la ea imi parea uneori totuna cu bagatul aţei prin ac intr-o piscina, sub apa.

Ma stapaneste senzatia ca am prea multe conditii de indeplinit in poveste; si, din pacate, nu-i de-ajuns ca ideile dintr-o povestire sa aiba logica, mai trebuie sa fie si frumoase. Prea adesea, ideile foarte rationale nu au frumusete, iar cele frumoase nu au destula logica, sunt precum o fata superba care nu poate urca scarile din cauza ca este pe tocuri. Iar in povestirea mea vor fi multe scari, multe trepte.

Obviamente, nu avea rost sa mai scriu si eu inca o povestire cu si despre Turnul din Babilon in constructie; la mine, turnul s-a daramat deja, iar oamenii ii folosesc materialele la altceva, au alt proiect.

Intalnire de zi, intalnire de noapte

20 Mar

This Saturday was Date-a-lawyer day.

Am pregatit intalnirea, am aranjat sa aiba loc la pranz, la restaurantul Lacrimi si Sfinti. Am ajuns primul, dar avocata nu a intarziat. A luat loc la masuta, ne-am reconfirmat reciproc identitatile si istoricul, apoi s-a hotarat sa conversam liber. Avocata a mancat imperceptibil si mi-a vorbit incontinuu. Dupa trei ore a cerut o cafea si a continuat la fel de fresh. Am acoperit tot: de la bijuterii si parfumuri, iepuri si nemti, parcari subterane si plaje cu nisip grunjos, pana la Malaga si Marbella, Marmaris si Grecia (intreg teritoriul). Mi-a marturisit ca admira mult casniciile in care barbatul se ocupa de tot.

Dar nu regret intalnirea. Am avea o lume grozava daca ar fi compusa numai din persoane precum prietenii si cunoscutii mei. Plus oamenii surprinzatori.

Noaptea, am avut un vis de 8 Martie. Am visat ca, de Ziua Femeii, fosta mea iubita ma rugase sa-i imprumut masina mea (in vis era un Tico; ea si-ar fi dorit sa achizitionam cu totul altceva, dar in vis un Tico interpreta rolul automobilului meu) ca sa exerseze in parcare schimbatul vitezelor (!). Aveam un joc cam asa, eu si ea: eu fugeam (pe jos) in parcare dintr-un loc intr-altul, iar ea venea cu masina cat mai repede dupa mine. Era tare bucuroasa sa ma alerge cu Tico-ul si sa schimbe vitezele, si facea chestia asta surprinzator de des, daca e sa tinem cont de distante.

La un moment dat, am observat ca, desi tinea motorul masinii in continuare pornit, iubita nu mai venea la mine, dupa mine. M-am dus eu la ea si am privit-o prin geam. Nu m-a bagat in seama. Se distra de minune sa schimbe vitezele stationand. Iar eu trebuie sa recunosc ca m-am bucurat si eu sa o vad atat de fericita, chiar daca nu multumita mie.

Literatura biciclistului

17 Ian

Cand eram foarte tanar, in gimnaziu, am participat la intalnirile unui cenaclu literar orientat spre realism socialist rutier (as fi vrut tare mult sa spun realism magic, dar adevarul ma bate pe umar). In productiile literare de acolo, invariabil personajul principal – si pozitiv – era un pieton, antagonistul era un sofer, iar rebelul (si elementul de profunda surpriza) – un biciclist. Nu m-am dus de bunavoie la acest cenaclu, am fost numit.

Framantarile cenaclului tineau de faptul ca eram obligati sa folosim in compuneri anumite cuvinte; la un nivel superior de dificultate, niste cuvinte (altele) ne erau interzise.

La concursul municipal „Omul rutier complet”, scoala mea a trimis, dintre elevi, un sofer (aspirant, nu avea varsta necesara), un biciclist grozav si un scriitor involuntar, un scriitor aspirat (si semnez…).

In aceasta echipa, soferul fara permis era si liderul nostru desemnat. Ce imi amintesc despre starea noastra de pregatire de atunci: elevului-sofer din viitor i-au lipsit pana in ultima clipa o sumedenie de pagini din codul rutier dupa care a studiat, biciclistul din echipa noastra a fost printre putinii cu patru roti la bicicleta (deci a avut montate si cele doua rotite ajutatoare, pentru un plus de echilibru), iar eu am citit exact in acea perioada Doamna de Monsoreau, cu obstinatie.

Totusi, tin minte ca l-am urmarit cu real interes pe omul care a luat compunerile scriitorilor si s-a dus cu ele in spatele unei mici draperii, pentru a le evalua. A revenit tarziu de dupa perdea si a afirmat ca sunt numai bun de jumatatea clasamentului sau.

Toate aceste lucruri ar trebui sa-mi apara in C.V.

Iar apoi a fost revelionul preotului

6 Ian

Exista organizatii insolite, firme care se ocupa sa inlesneasca intalniri intre persoane care nu se cunosc. In general, mai mult de zece persoane, uneori mai mult de o suta, fiindca nu ma refer doar la rendez-vous-ul cel mai simplu, cu un baiat si o fata.

N-am sa explic mai mult de atat, am sa spun doar ca anul acesta (care este deja anul trecut, dar inca nu-mi vine sa cred) am hotarat sa-mi petrec revelionul intr-un eveniment organizat de o asemenea firma. Deci sa petrec cu o suta de oameni necunoscuti, si nu doar pe muzica si pe intuneric, nu. De fapt, „clubul” incurajeaza contactele, atingerile, pusul de intrebari oricat de intime si personale.

Ceea ce intervine insa este necazul participarii repetate; eu nu eram pentru prima oara la un eveniment pus la punct de firma. Asa stand lucrurile, firma ajunge paradoxal sa isi rateze subtitlul si tinta, pentru ca nu toti cei care participau la acel revelion imi erau necunoscuti – cu unii ma mai intalnisem si la alte evenimente pentru persoane care nu se cunosc intre ele.

N-am sa ma ascund: anul trecut (accept in sfarsit ca acum suntem in alt an) a fost pentru mine un an foarte prost, in dragoste si privind sanatatea. 2012 m-a amenintat cu tot ce se putea, de la pierderea slubei, a iubitei, pana la pierderea parintilor si a vederii, 2012 mi-a fluturat si cancerul prin fata, halal stegulet de sfarsit de cursa (sau de eliminare), 2012 a fost dragut sa ma anunte cate lucruri teribile mi se pregatesc pentru cand imi va fi lumea mai draga.

2012 m-a convins sa petrec sfarsitul lui cu necunoscuti, cu o multime de necunoscuti, intr-o mlastina. Am decis totusi sa raspund in acea noapte telefoanelor din partea cunoscutilor. Au venit apeluri doar din strainatate.

Petrecerea s-a tinut la Rin Grand Hotel, un hotel care impresioneaza si prin asezare: langa ceea ce Google Maps si Rovana Plumb numesc Rezervatia Naturala Vacaresti – albia fostului lac Vacaresti. Mlastina. Rezervatia Vacaresti explica probabil numarul impresionant de pescarusi care dau aproape zilnic roata blocului parintilor mei, cateodata confundandu-se cu o ninsoare grosiera.

Rin Grand Hotel dispune de sali inchiriabile cel putin la etajele 1 si 13; aceste sali poarta nume de mari orase. Petrecerea noastra a fost la Bucuresti, in sala cu numele Bucuresti; sala Berlin a gazduit un eveniment pentru persoane as spune eu cu mult mai in varsta (desi probabil ca atunci cand spun asta nu ma uit bine in oglinda); la sala Monte Carlo lumina a stat stinsa toata noaptea. Toate salile si-au tinut usile deschise – asadar, un posibil complex de petreceri care comunicau intre ele.

Petrecerea mea a fost multumitoare; cred ca au ajutat foarte mult persoanele din zona gri a cunoasterii mele, adica persoanele nu foarte necunoscute. Am senzatia ca le raman dator pentru o inchidere de 2012 care ar fi putut sa fie cu mult mai trista.

Si au mai trecut cateva zile.

La scurta vreme, am fost consternat sa aud, de la parintele care a venit intr-o seara sa binecuvinteze casa alor mei, ca si el trebuia sa-si faca revelionul tot la Rin Grand Hotel, intr-o sala incepand cu litera B. Dar aranjamentul asta a fost schimbat in ultima clipa si toti preotii au fost dirijati spre alt hotel…

Este ceva socant (si putin revoltator) – parintele petrece mai des decat mine! Nu a stat la revelion „decat” pana la ora 3 si jumatate. A doua zi avea slujba… Eu insumi imi parasisem petrecerea la ora 4.

Parintele m-a demoralizat complet, m-a umilit chiar. Petrecaret ce este!

Pentru mine, concluzia revelionului a fost, din nou, ca viata nu poate sa mearga mai departe fara fictiune. Ceea ce nu inseamna ca tot ce-am insirat aici sunt gogosi.