Arhiva | Artificii RSS feed for this section

Cat ii datorez lui Filiberto Caponi

13 Dec

De la Doru Davidovici, Dan Apostol, Jacques Vallee si Erich von Daniken, a fost simplu sa ajung la Timothy Good. Eram foarte tanar, de fapt eram mic, si cartea Unearthly Disclosure a fost printre primele comandate pe Amazon. M-a lovit intr-un punct sensibil si am crezut in ea multa vreme (Voiam sa credem, eu si Mulder). Vedeta cartii era cazul Filiberto Caponi, care m-a fascinat pe data:

La început am crezut că miaună o pisică prinsă într-o pungă de plastic. Ca de obicei, mă întorceam dintr-o plimbare cu motocicleta şi încuiam garajul, chiar lângă câmp, când am auzit ceva văitându-se, altfel decât ar face-o animalele obişnuite. M-am mai gândit că ar putea fi un beţiv care vine pe aceeaşi stradă şi scoate zgomotele alea.
Apoi, într-un colţ, lângă un gard, am văzut o pungă albă şi mi s-a părut că plânsetul vine de acolo. Zâmbind, crezând că am găsit o pisică abandonată, învelită în plastic, am întins o mână să o ating, dar am reflectat asupra faptului că m-ar putea zgâria şi m-am oprit. Aşa că m-am limitat la a da uşor un şut pungii ca să văd dacă nu iese singură din ea. Am fost terifiat, pentru că vechitura de pungă de plastic a sărit, arătând că avea cap, braţe şi picioare. S-a sculat de pe pământ şi s-a suit pe gardul pe care ţi l-am mai arătat.

caponi-sketch

Insa Filiberto Caponi era artizan, sculptor, modelator, ceramist. Avea anumite posibilitati.
Nu bag mana in foc, dar parca Filiberto s-a si scuzat pentru falsuri, a explicat ca, in realitate, nu a apucat sa fotografieze nimic din ceea ce-a vazut, dar in rest totul e adevarat; nu i-a ramas decat sa se straduiasca sa imite in lut originalul, ca sa redea creatura intalnita si sa ne convinga.

Apropo de meşteşugari italieni, imi permit sa va trimit sa vedeti lucrari ale Francescai Dalla Benetta
http://francescadallabenetta.com/

Unele dintre povestirile mele (cele pe care le socotesc mai solide, mai dense, manunchi gros) s-au inchegat in mai multe puncte. Este si cazul textului O vitrina sparta si ei. Am mai spus-o: este o povestire pe care intentionam sa o propun antologiei Xenos: Contact intre civilizatii; rescrierea ei insa n-a fost gata la timp; Ioana Visan a insistat sa nu aman la infinit povestirea, asa ca acum lucrez din nou la ea.
Am zambit cand am citit, in prefata volumul Xenos publicat, ce subtip de povestiri simtea antologatoarea ca lipseste; O vitrina sparta si ei ar fi fost exact ce-si dorea.
Prima idee (sistemul de referinta fiind eu, eu si ceasul meu) a fost ca o fiinta recreata de altii va avea o preferinta clara pentru lucrurile create de specia ei; includ aici si robotii, mai cu seama pe ei. Sunt importanti; omul renascut va tinde sa se retraga dintre extraterestri si va alege sa petreaca mult timp alaturi de roboti sofisticati construiti de oameni (chiar daca de oameni disparuti).
In ceea ce-i priveste pe alieni, i-am presupus foarte neatasati de obiecte, lucrand in grupuri in care aproape totul se supune la vot, intr-o societate unde e la indemana sa ceri repetarea procesului de votare; dar este vorba de o democratie complicata, valoarea votului depinzand de trecutul fiecaruia. Bonus: grupul celor ce-au murit are dreptul oricand, oriunde, la un vot.
Cazul Filiberto Caponi m-a inspirat sa readuc in atentie intalniri mai vechi intre specii, conform marturiilor tipice. Artizanul Filiberto a fost acuzat ca a realizat din lut creatura pretinsa a veni din spatiu; foarte probabil asa a fost, o gogoasha de lut, insa eu mi-am dorit mult sa ofer o explicatie, o alta explicatie.

caponi04

Anunțuri

Festivalul de artificii de la Cannes si un cartier nou

1 Sep

IMAG1637
Am plecat la Nisa cu doua valize.
Prietenul meu cel mai bun locuieste mai aproape de Cannes decat de Nisa, insa avioanele prefera Nisa.
L-am gasit pe amicul meu la datorie – ma astepta in aeroport. Ne grabeam amandoi, fiindca aveam de mers intai cu geamantanele mele pretioase la Mougins, trebuiam sa le descarcam acolo, dupa care aveam sa fugim catre Cannes, spre festivalul de artificii.

Va rog sa vizitati: http://www.festival-pyrotechnique-cannes.com/fr/prix-du-public si sa va dati ochii peste cap.

Asadar am azvarlit bagajele mele in apartamentul de pe o colina apartinand de Mougins Le Haut, apoi ne-am pregatit sa schimbam masina cu scuterul. Daca am fi mers la festival tot cu automobilul, n-am fi avut nicio sansa sa parcam noaptea aceea, asa ca se impunea sa ne reducem drastic dimensiunile.
Am primit iarasi setul de sfaturi pentru pasagerul din spate al scuterului, despre cum sa ma inclin si sa nu ma fastacesc la curbe, despre unde sa-mi tin capul ca sa nu rup la primul damb clavicula celui de la ghidon, cum sa stau ca eu si prietenul meu sa nu ne lovim cap in cap in caz de frana. In functie de cum l-as fi tinut de mijloc, peste burta, motociclistul urma sa se gadile mai mult sau mai putin.
M-am straduit sa aplic toate aceste indicatii; cand uitam sa ma tin de ele, regretam.
Asadar, am calatorit la vale, de la Mougins la Cannes. Unele din lucrurile de care ne temeam s-au intamplat – ne-am lovit castile intre noi, scuterul a scuturat de cateva ori din fund dupa unele curbe. Dar chiar am fost multumiti de el cand am ajuns pe promenada si a fost posibil sa-l parcam imediat.
Acolo, in golf, multimea era pregatita pentru ora 10; mai erau 5 minute. Am continuat sa alergam pana ne-am plasat pe faleza in ceea ce am intuit ca va fi o pozitie centrala pentru spectacolul de artificii. Cum am decis ca ne-am asezat bine? Priveam la cele trei barje de unde urmau sa se lanseze bombele de lumina; deocamdata era intuneric, dar, cu un oarecare efort, puteam distinge cele trei lansatoare plutind pe apa.
Desigur ca artificiile au fost incantatoare, tot ce s-a lansat, toate formele, spiralele, florile de foc, paianjenii de sclipici, chiar si cei imprastiati de vant, chiar si inimioarele, apoi mai ales artificiile paparazzi – dand senzatia ca din cer ni se faceau multe fotografii cu blitz.

Dar pe mine nimic nu m-a impresionat mai mult decat ce se intrezarea, la lumina artificiilor, daca tineai capul jos si scrutai dincolo de barje: parea sa fie inca un oras, un orasel, unul alcatuit exclusiv din vase, din iahturi – era vorba de toate ambarcatiunile parcate la Cannes, formand un Cannes Deux sau cel putin un alt cartier, un cartier care nici macar nu prea se clatina.
Acest cartier nu exista decat pe durata focurilor de artificii, caci mai apoi luminile Cannes-ului se reaprindeau si vasele nu ne mai puteau pacali cum ca ar fi case.
IMAG1653
IMAG1672
IMAG1677

Retragerea de la Nisa

30 Iul

Am fost intr-adevar la Nisa, la prietenii mei foarte buni de acolo. Sa le spunem aici Roberto si Rebecca. Am stat la ei o saptamana. A trecut.
Am revenit in tara si m-am apucat curand sa scriu o insemnare despre festivalul de artificii de la Cannes, din care am prins un singur episod. Postarea aceea s-a prelungit si s-a intrerupt, mi-am cumparat intre timp si doi hamsteri pitic care mi-au deturnat programul,
iar pana la urma iata ca ajunge mai intai aici pe blog o insemnare tot despre un vis, un vis prea putin controlat.
Eu ma intorsesem asadar in Romania, dar la scurta vreme prietenii mei romani de la Nisa isi anuntasera la randul lor vizita, contravizita. Au venit ei la mine.
Rebecca venise la Bucuresti in principal sa participe la o reuniune a fetelor care se imbraca precum Catwoman; se costumase si ea in pisica si se ducea pe Calea Mosilor (!), fiindca acolo se tinea evenimentul de Cosplay.
Roberto, in schimb, venise la mine sa imi prepare niste licori care sa ma faca mai rapid (sper ca mai rapid la scris, dar in vis aplicatiile acelei iuteli date de licori nu erau clare). Iar eu eram suparat pe el fiindca imi tinea baia ocupata in apartamentul meu.
Desigur ca, atat cat a durat visul, Rebecca nu a mai apucat sa se intoarca de la cosplay sa o revad (cu multa placere) costumata in femeia-pisica. Numai certurile intre mine si prietenul meu Roberto, certuri legate de accesul la closet, au continuat si au umplut restul noptii.
Urmeaza sa revin constiincios si sa vorbesc si despre artificiile de la Cannes, da da.
Pana atunci, vizitati http://www.festival-pyrotechnique-cannes.com/
Aprindeti, in minte, macar o petarda.

Despre erotismul involuntar al instalatiilor

22 Iun

O vecina cvasinecunoscuta suna tarziu la usa mea. Vecina locuieste patru etaje mai jos. De mult nu ne-am mai vorbit.

Acum se plange, ma cearta.

Condensul evacuat de aparatul meu de aer conditionat, picaturile care se scurg din instalatie cad – la modul cel mai chinezesc, mi se spune – pe pervazul vecinei mele; ea doarme cu geamul deschis si are patul foarte aproape de fereastra.

Zgomotul ritmic al cascadei in tabla o calca pe nervi. Aproape ca este stropita de instalatia mea, este aproape batjocorita; oricum, o impiedic sa doarma.

Vecina arata foarte bine.

Secta are de facut un anunt

28 Apr

In alcatuirea sectei intram cel putin eu, Emil Garleanu, Cortazar, Kafka si Aron Biro. Imi vine usor sa enumar acesti membri. Suntem din grupul celor care dedica lucrari insectelor.

Cand un scriitor din aceasta secta termina de scris o povestire calificabila ca realizare a sectei, el face cu ochiul celorlalti. De obicei, atarna constiincios povestirea pe peretele clubului, astfel incat secta sa poata da, de bucurie, din picioruse, caci acum tocmai i-a mai crescut unul.

Adevarul este ca imi doream ca un scriitor de la noi sa aduca un omagiu, nu conta daca involuntar, personajului Delia Mañara. Pentru ca de povestirea Circe suntem indragostiti atatia, si probabil ca sunt pe lume o groaza de cititori barbati ce plimba mult si atent in gura bomboanele de ciocolata, cele cu umplutura, asteptand sa gaseasca gandacul.

Delia este la Aron Biro, inainte sa ajunga la Cortazar. O intalnim mai cuminte aici, dar portia de gandacei este dubla.

Delia juca fotbal cu baietii si o puneam in poarta căci era in stare sa se arunce pe jos fara teama ca ar putea sa se loveasca. Nu avea nici un pic de frica de durere, probabil din cauza ca taica-sau ii mai tragea cate o curea la fund cand venea obosit de la mina.

Si nu multe vor ramane in urma mea, cel mult aceasta colectie de insectare cu care mi-am acoperit unicul perete al mansardei pentru care imi mai permit sa platesc chiria. Degetele imi tremura cand ating sticla ce protejeaza cadavrele fluturilor giganti, ale gandacilor mimetici si omizilor cu coarne.

Imi sunt atat de uscate degetele, incat nici macar nu mai las amprente pe sticla, ori poate privirea mi-a slabit atat de mult, incat nu le mai vad.

 

Am insistat sa aduc insectarul cu mine, căci data trecuta varasem ganganiile intr-un borcan si pana acasa o coropisnita grasa le mancase pe toate.

Nu-mi permit sa transcriu aici prea mult din text, anumite surprize e bine sa ramana, dar pot sa va indemn spre un produs uimitor, spre un loc nebanuit unde veti gasi povestirea intreaga: www.editura-art.ro/carte/primul-meu-porno *

Am aflat deci inca un personaj principal extrem de agreabil (cel putin in cadrul unei fictiuni), un colectionar – iar noua ne plac mult asemenea indivizi, pentru ca doar cu idei fixe se poate ajunge departe – cu viata in vitrine incuiate, un colectionar mancat de anumite regrete.

Este o povestire dupa care eu am fost foarte multumit; nu pot decat sa scandez in soapta impotriva procrastinarii, sa ma rog pentru Aron Biro, sa sper ca scriitorul sa nu se dizolve in recenzent.

Secta noastra inca traieste, vi se catara inofensiv pe haine si va ajunge la ureche.

* Ce-ar fi sa citesc in intregime volumul? Am tras cu ochiul in stanga si in dreapta lui Aron, inainte si dupa el, desigur ca amintirile multor autori redate acolo se leaga de realizarea colosala a companiei JVC si de casete video, insa lucrurile merg si mai departe.

0Primulmeuporno6-pic

Impartirea unui turn intre doua povestiri

15 Apr

O veste buna, o izbanda: am obtinut inapoi de la tatal meu cartea „Impartirea la zero”. O cumparasem demult, in primul rand pentru povestirea despre Turnul Babel, dar cartea a disparut cand am trecut cu ea pe la apartamentul parintilor si am lasat-o putin pe o masuta – tatal meu si-a dorit mult sa o citeasca, si de-atunci eu nu am mai vazut-o si n-am mai stiut nimic de Ted Chiang.

Alaltaieri, cartea a iesit din nou la suprafata: i-am putut zari cotorul in biblioteca alor mei. Am tras-o afara, am luat-o de acolo, am recuperat-o. M-am retras cu ea pitita in rucsac.

Am citit rapid Turnul din Babilon, povestirea. Asa am avut inca un motiv sa ma bucur: povestirea lui Chiang nu se suprapune peste cea la care ma gandesc eu; altminteri, povestirea mea ar fi fost inutila si ar fi trebuit sa o inec.

Si asa lucrul la ea imi parea uneori totuna cu bagatul aţei prin ac intr-o piscina, sub apa.

Ma stapaneste senzatia ca am prea multe conditii de indeplinit in poveste; si, din pacate, nu-i de-ajuns ca ideile dintr-o povestire sa aiba logica, mai trebuie sa fie si frumoase. Prea adesea, ideile foarte rationale nu au frumusete, iar cele frumoase nu au destula logica, sunt precum o fata superba care nu poate urca scarile din cauza ca este pe tocuri. Iar in povestirea mea vor fi multe scari, multe trepte.

Obviamente, nu avea rost sa mai scriu si eu inca o povestire cu si despre Turnul din Babilon in constructie; la mine, turnul s-a daramat deja, iar oamenii ii folosesc materialele la altceva, au alt proiect.

Dificultatile unui picnic desenat

10 Apr

Viespile au venit şi ele un pic mai aproape de mine; în general, eram foarte temător faţă de gâze, faţă de insecte cu ace, dar acum îmi păsa mult mai puţin, când le ştiam desenate. Le consideram simple zorzoane, o umplutură, confeti naturale. Exact confeti.

Iarina venea către mine fără precauţie, în aparenţă fără să realizeze cum iarba se îndeseşte cu fiecare pas, cum tot mai multe ramuri şi frunze intră în tablou, în timp ce încreţiturile muntelui deja nu mai pot fi neglijate la câţiva paşi îndărătul meu.

<Sunt atâtea pietricele acolo unde nu-i verdeaţă, în stânga mai curge şi o apă pe un drum cu atâtea şi atâtea praguri, iar cealaltă jumătate de panoramă e practic oraşul întreg.>

Iubita mea se mişca în consecinţă din ce în ce mai încet.

<Cel care desenează toate astea nu poate să nu facă greşeli aici, gestiunea este imposibilă.>

Iarina ducea acum mâinile la inimă, apoi la gură, nu din acelaşi sentiment; sunt convins că a simţit ceva în neregulă cu faţa ei când m-a sărutat, m-a pupat lipicios şi apăsat, iar atunci a sesizat şi ea că a devenit un pic pătrăţoasă. Se lăsase în fund şi îşi pipăia năsucul şi buzele insuficient de rotunjite, buze la care simţise şi ea faţete; am întins o mână către ea să o opresc, a tresărit să nu o ating şi atunci i-a căzut şi turbanul improvizat, iar părul nu pot spune neapărat că îi lipsea, dar unele fire păreau că se uniseră. Nu se clinteau; vântul a vrut atunci să facă o demonstraţie şi a suflat, dar părul ei nu s-a mişcat deloc. Iarina privea în gol ca o broscuţă şi nu contenea să îşi încerce buzele iar şi iar, să îşi apese vârful nasului care nu mai era vârf, cred că simţea acolo ceva ca un căpăcel de cariocă.

– Eşti un om rău! e singurul lucru pe care mi l-a spus.

Şedea şi plângea; am început să plâng şi eu.

Îmi amintesc că planul meu fusese să mă despart atunci de ea fără efuziuni. Nu am fost în stare. Înainte să plec de pe deal, am îmbrăţişat-o cum am putut, peste trupuşorul ei aproximativ, şi am mai plâns. Ea nu s-a mai mişcat de-atunci, doar iarba.