Arhiva | Ianuarie, 2013

Un plus de chiffon

26 Ian

Îi lăsasem uşa descuiată; m‑am tras într-un colţ al dormitorului şi i-am strigat să intre. Am suflat spre motoceii atârnaţi să-i pun în mişcare, să complic randarea şi să suprasolicit sistemul. Am mai avut puterea să zâmbesc, gândindu-mă că aş fi putut să mă şi ciufulesc singur. Manevra asta ar fi complicat scena doar dacă aş fi montat şi cioburile de oglindă; altminteri părul meu era oricum prea scurt să aibă cine ştie ce impact în calcule.

Venind pe hol către dormitor, Iarina mi­-a pronunţat numele cu bucurie; poate se aştepta să găsească flori.

– Karst, de-a ce ne jucăm?

Aranjamentul din dormitor a tulburat-o peste măsură. Şi-a pus palmele peste nas, ca într-o mască împotriva unui gaz otrăvitor, în cazul nostru o imagine otrăvitoare, dăunătoare. Motoceii de hârtie încă se mai legănau de tavan când i­­-am auzit tocurile îndepărtându-se şi alegând treptele în locul liftului. Nu am ştiut ce să spun, dacă să o drăcuiesc ori să alerg după ea, fiindcă tot nu eram sigur. Nu o văzusem bine. Pe fereastră intra prea multă lumină, şi Iarina venise din umbra de pe hol.

Fusese mult prea rapidă în a-şi acoperi trăsăturile, în retragere. Şi totuşi, deşi mi se păruse că trăsăturile i se aplatizează odată cu apropierea de camera mea plină cu ghemotoace de hârtie, nu se împiedicase când coborâse pe trepte ca un torent. Nu avusese problema căţelului salvat din tubul îngropat. Dar era de aşteptat ca sistemul să nu facă cu ea aceeaşi greşeala ca atunci cu câinele, era de înţeles că îi acorda mult mai multă atenţie, putere de calcul.

Anunțuri

Literatura biciclistului

17 Ian

Cand eram foarte tanar, in gimnaziu, am participat la intalnirile unui cenaclu literar orientat spre realism socialist rutier (as fi vrut tare mult sa spun realism magic, dar adevarul ma bate pe umar). In productiile literare de acolo, invariabil personajul principal – si pozitiv – era un pieton, antagonistul era un sofer, iar rebelul (si elementul de profunda surpriza) – un biciclist. Nu m-am dus de bunavoie la acest cenaclu, am fost numit.

Framantarile cenaclului tineau de faptul ca eram obligati sa folosim in compuneri anumite cuvinte; la un nivel superior de dificultate, niste cuvinte (altele) ne erau interzise.

La concursul municipal „Omul rutier complet”, scoala mea a trimis, dintre elevi, un sofer (aspirant, nu avea varsta necesara), un biciclist grozav si un scriitor involuntar, un scriitor aspirat (si semnez…).

In aceasta echipa, soferul fara permis era si liderul nostru desemnat. Ce imi amintesc despre starea noastra de pregatire de atunci: elevului-sofer din viitor i-au lipsit pana in ultima clipa o sumedenie de pagini din codul rutier dupa care a studiat, biciclistul din echipa noastra a fost printre putinii cu patru roti la bicicleta (deci a avut montate si cele doua rotite ajutatoare, pentru un plus de echilibru), iar eu am citit exact in acea perioada Doamna de Monsoreau, cu obstinatie.

Totusi, tin minte ca l-am urmarit cu real interes pe omul care a luat compunerile scriitorilor si s-a dus cu ele in spatele unei mici draperii, pentru a le evalua. A revenit tarziu de dupa perdea si a afirmat ca sunt numai bun de jumatatea clasamentului sau.

Toate aceste lucruri ar trebui sa-mi apara in C.V.

Ce va urma in scris: „Chiffon”

12 Ian

Din pliurile acestei viitoare creaturi de hartie:

Cand Olivetti reaparu in grupul nostru, avea pe el o mira. Era in intregime alb-negru, lipsit de cele mai elementare texturi. Asta insemna ca urma sa fie scos curand din sistem. Saracul – a incercat sa se vopseasca si sa se fardeze, dar, la cea mai mica miscare, culorile ramaneau in urma lui, apoi dispareau printre scamele din incaperi.

Iar apoi a fost revelionul preotului

6 Ian

Exista organizatii insolite, firme care se ocupa sa inlesneasca intalniri intre persoane care nu se cunosc. In general, mai mult de zece persoane, uneori mai mult de o suta, fiindca nu ma refer doar la rendez-vous-ul cel mai simplu, cu un baiat si o fata.

N-am sa explic mai mult de atat, am sa spun doar ca anul acesta (care este deja anul trecut, dar inca nu-mi vine sa cred) am hotarat sa-mi petrec revelionul intr-un eveniment organizat de o asemenea firma. Deci sa petrec cu o suta de oameni necunoscuti, si nu doar pe muzica si pe intuneric, nu. De fapt, „clubul” incurajeaza contactele, atingerile, pusul de intrebari oricat de intime si personale.

Ceea ce intervine insa este necazul participarii repetate; eu nu eram pentru prima oara la un eveniment pus la punct de firma. Asa stand lucrurile, firma ajunge paradoxal sa isi rateze subtitlul si tinta, pentru ca nu toti cei care participau la acel revelion imi erau necunoscuti – cu unii ma mai intalnisem si la alte evenimente pentru persoane care nu se cunosc intre ele.

N-am sa ma ascund: anul trecut (accept in sfarsit ca acum suntem in alt an) a fost pentru mine un an foarte prost, in dragoste si privind sanatatea. 2012 m-a amenintat cu tot ce se putea, de la pierderea slubei, a iubitei, pana la pierderea parintilor si a vederii, 2012 mi-a fluturat si cancerul prin fata, halal stegulet de sfarsit de cursa (sau de eliminare), 2012 a fost dragut sa ma anunte cate lucruri teribile mi se pregatesc pentru cand imi va fi lumea mai draga.

2012 m-a convins sa petrec sfarsitul lui cu necunoscuti, cu o multime de necunoscuti, intr-o mlastina. Am decis totusi sa raspund in acea noapte telefoanelor din partea cunoscutilor. Au venit apeluri doar din strainatate.

Petrecerea s-a tinut la Rin Grand Hotel, un hotel care impresioneaza si prin asezare: langa ceea ce Google Maps si Rovana Plumb numesc Rezervatia Naturala Vacaresti – albia fostului lac Vacaresti. Mlastina. Rezervatia Vacaresti explica probabil numarul impresionant de pescarusi care dau aproape zilnic roata blocului parintilor mei, cateodata confundandu-se cu o ninsoare grosiera.

Rin Grand Hotel dispune de sali inchiriabile cel putin la etajele 1 si 13; aceste sali poarta nume de mari orase. Petrecerea noastra a fost la Bucuresti, in sala cu numele Bucuresti; sala Berlin a gazduit un eveniment pentru persoane as spune eu cu mult mai in varsta (desi probabil ca atunci cand spun asta nu ma uit bine in oglinda); la sala Monte Carlo lumina a stat stinsa toata noaptea. Toate salile si-au tinut usile deschise – asadar, un posibil complex de petreceri care comunicau intre ele.

Petrecerea mea a fost multumitoare; cred ca au ajutat foarte mult persoanele din zona gri a cunoasterii mele, adica persoanele nu foarte necunoscute. Am senzatia ca le raman dator pentru o inchidere de 2012 care ar fi putut sa fie cu mult mai trista.

Si au mai trecut cateva zile.

La scurta vreme, am fost consternat sa aud, de la parintele care a venit intr-o seara sa binecuvinteze casa alor mei, ca si el trebuia sa-si faca revelionul tot la Rin Grand Hotel, intr-o sala incepand cu litera B. Dar aranjamentul asta a fost schimbat in ultima clipa si toti preotii au fost dirijati spre alt hotel…

Este ceva socant (si putin revoltator) – parintele petrece mai des decat mine! Nu a stat la revelion „decat” pana la ora 3 si jumatate. A doua zi avea slujba… Eu insumi imi parasisem petrecerea la ora 4.

Parintele m-a demoralizat complet, m-a umilit chiar. Petrecaret ce este!

Pentru mine, concluzia revelionului a fost, din nou, ca viata nu poate sa mearga mai departe fara fictiune. Ceea ce nu inseamna ca tot ce-am insirat aici sunt gogosi.