Arhiva | Noiembrie, 2012

Comentariul imediat, comentariul care mormaie incantat

25 Noi

G5mic

Este o analiza (vorbesc foarte pretios acum) in detaliu, o explorare a unui text. Si ca atare, nu ascunde surprizele scriitorului pentru ceilalti cititori ai sai, care nu l-au citit inca.

Am facut o descoperire in ultimul numar de Galileo, o descoperire dintre cele mai fericite. Un autor foarte inteligent emotional si care totusi se stapaneste sa nu ajunga un escroc sentimental (desi nu m-ar deranja, caci literatura cam asta este, o escrocherie sentimentala aprobata).

„O zi obisnuita dupa sfarsitul lumii” – numai titlul un pic plat al povestirii m-a deranjat; este un pic prea victorian, nu stiu de ce s-ar mai practica asa ceva acum; as spune ca totodata e un titlu prea onest. Nu prea lung, ci prea cinstit.

M-a multumit faptul ca povestirea se bazeaza pe o problema de dragoste; altminteri sunt foarte dezamagit de texte care nu prezinta si nici macar nu lasa sa se intrevada, sa se ghiceasca o poveste de dragoste.

Aici dragostea are inca o problema, iar aceasta problema e rezolvata de EA zi de zi. As putea spune ca el este casnic, in timp ce ea le asigura amandurora traiul. Si o va face la infinit, de dragul amintirilor la care nu se poate renunta.

Inceputul e deja minunat, apoi dimineata ezitanta, cand totul ameninta sa se repete, si „ce-ar fi sa raman naibii pe loc si sa se termine tot”. Apoi iubitul, taraiala lui interminabila, desi „stiu ca, in felul lui, se grabeste”.

In aceasta nemaipomenita relatie, exista niste tabieturi, de fapt e un set nou de obiceiuri care a fost instaurat ca urmare a unei schimbari profunde, a unui mare necaz.

„Cobor in curte, tinand deja in mina bara de fier.”

Si nesiguranta, multa nesiguranta in acest cuplu: ” inaintez catre grilaj. Il lovesc. Ceva se foieste in interiorul incaperii. Aud tirsiitul familiar al pasilor. Era inauntru, totusi.”

Intotdeauna mi s-a parut ca a trata cu candoare subiectul zombilor este fandarea perfecta, varful de floreta infipt la fix. Cu aceasta povestire, primesc inca o data confirmarea ipotezei mele.

„Ajunge in fata grilajului si se opreste, necajind creaturile.”

Si „Inca doua se ivesc din adancimile statiei” suna foarte frumos, imi suna dragut si periculos in acelasi timp. Mi-ar veni sa fac aici o marturisire (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) despre un proiect de-al meu de povestire; pentru o antologie zombi a lui Mircea Pricajan, initial pornisem cu ideea unei metropole in care statiile de metrou sa fie obligatoriu in padure, in mici paduri, printr-o lege de buna si armonioasa urbanizare. Am amanat sa o iau in directia asta de care Laura Sorin mi-a amintit acum.

Revin.

Literar, sunt niste chestii care nu-mi priesc in relatarea rondurilor pe care le face eroina prin oras, dar sunt prea putine si sunt curatate de argintul povestirii. Poftim:

„Am derulat in minte cam toate scenariile care pot aduce un om sa moara in fereastra ce da catre un oras pustiit.”

Si este frumos cand se aminteste de vechea relatie:

„Nu m-a mintit ca nu-i este frica si nici eu nu l-am mintit ca o sa fie bine.”

Secventele de actiune, de lupta sunt mai putin reusite – dar astea arareori sunt, prin simpla nepotrivire cu melancolicul. Insa nenumarate elemente vin sa tot sustina textul pana la capat, si probabil ca unele calitati stralucesc mai bine alaturi de mici nereusite sau coborasuri.

Sunt bune la ceva gemenele pensionare zombi in povestirea asta, supravietuitoare amarui ale unor batalii juridice pe case, pe proprietate. „In final au obtinut ce-au vrut”, „acum sunt interesate de cadavrul care zace in mijlocul strazii”.

Imi place mult si cum trateaza fata din povestire cu copilul pe care initial il salveaza: „Daca te codesti sau te opresti, am plecat fara tine, ai priceput?”

„Mai cu povesti, mai cu asigurari, ajungem la Eroilor.”

Umorul izbuteste in text in doua locuri – si este ceva memorabil de ambele dati – foarte aproape de inceput, cand eroina reevalueaza progresul pe care il face iubitul cand o urmareste dimineata prin capcane, si apoi la retragerea de dupa salvarea celui mic, cand este intalnit un om beat banuit a fi mort-viu:

„Atentia-i e concentrata asupra mea, mainile incep sa i se inalte, sintem ca-ntr-o parodie dupa toate filmele in care Ea alearga in bratele Lui.”

„Il lovesc cu bara de fier in umar,

– Aoleu! il aud spunand.”

Sigur c-am zambit. Am fost placut impresionat. Zombi candid, aceasta este reteta, cum spuneam.

Si mai spuneam ca autoarea este cert o persoana inteligenta, emotional si nu numai. Ca imaginatie, poate asteptam un pic mai mult, insa ar fi de neiertat sa afirm (mincinos) ca nu mi-au fost servite detalii, detaliile destepte:

„- De ce este mormanul de gunoi aici?

– Ca sa nu ne miroasa monstrii, ii explic.”

La fel si cu aratarea care a muscat si atat, a muscat, apoi s-a retras, caci ei uneori doar se inmultesc, nu mananca neaparat.

Iar finalul ma multumeste; nu pot spune ca m-a surprins, pe mine nu m-a surprins, dar este suprinzator: „Apuc trupul de un picior si-l trag langa grilaj.”

De fapt, finalul sunt asertiunile personale, sunt declaratiile de sentimente, iar sentimentele mai totdeauna satisfac, spre deosebire de o impuscatura sau o lovitura de bocanc.

Au fost o revelatie povestirea, scriitura, scriitoarea, am mai spus-o, ca o steluta care iti sclipeste cand te uiti absolut din intamplare pe cer. Marturisesc ca sunt curios ce miscare va face in continuare, voi urmari chiar printr-un binoclu.

Un sprint inexplicabil

14 Noi

A fost de-ajuns sa privesc afisul unui film si sa mi se interzica sa intru in toaleta firmei fiindca se spala pe jos; s-au intamplat lucrurile astea si, multumita lor, am in minte doua noi povestiri aproape complete. Iar a doua dintre ele va fi chiar excelenta.

Incredibil.

Lucrurile astea imi luau ani de zile. Sa nasc doua povestiri (totusi neinrudite).

Ce vreau sa spun, mai ales in al doilea caz: ca m-am gandit la o poveste dintr-un oras unde, dimpotriva, este prudent sa circuli numai pe unde e ud pe jos. Din perspectiva unei plimbari pe bulevardul principal, gravitatia se schimba in acel oras de patru ori pe zi, cu 90 de grade. Anumite obiecte (neancorate) de pe strazi si din apartamente isi schimba (prin urmare) pozitia s.a.m.d. Unele drumuri sunt deschise numai intre anumite ore.

Plus violenta motivata religios.

Iar prima povestire va fi cu rate; rate de plata la o familie ucisa. Totusi, o familie asigurata.

OKE, ca de fiecare data cand am senzatia ca voi atenta la succesul cuiva consacrat, e momentul sa-mi amintesc singur ca nu trebuie sa mi-o iau in cap. Astazi aleg in acest scop un citat din Femei (Bukowski):

Pe vremea aceea editam o mica revista, Abordarea laxativa. Aveam doi coeditori si mi se parea ca tipaream cei mai buni poeti din vremea noastra. Dar si cativa din ceilalti. Unul dintre editori era Kenneth Mulloch (negru), celalalt era Sammy Levinson (evreu).

Paginile erau tiparite. Acum mai trebuia sa le colationam si sa le capsam intre coperte.

– In asemenea cazuri, a zis Sammy, se obisnuieste sa dai o petrecere de colationare. Oferi de baut si ceva de haleala si ii lasi pe ei sa faca treaba.

In seara petrecerii, Sammy a venit cu textul deja colationat. Era un tip nervos, avea un tic la cap si ardea de nerabdare sa-si vada poeziile tiparite. Kenneth Mulloch era de negasit – probabil se afla in inchisoare ori fusese internat la balamuc.

Librarul cu care Lydia conversa intens nu era un oarecare, incerca sa devina si el scriitor. Insa era prea adancit in Kafka pentru a ajunge la o claritate literara. Il publicasem in Abordarea laxativa mai mult ca sa nu-i ranim sentimentele.