Arhiva | Iulie, 2012

Semizei: Mário de Sá-Carneiro

8 Iul

Ce pacaleala mi-ar fi putut trage Mário de Sá-Carneiro. Daca i-as fi citit doar biografia scurta, nu as fi dat – scuzati-mi expresia, mi-e foarte rusine cand ajung sa spun una ca asta – doi bani pe el. Auziti: Mario Carneiro a fost un poet care nu s-a tinut de nicio scoala (nici la Coimbra, nici macar la Paris), s-a indragostit rau de tot de o prostituata, iar cand tatal sau nu a mai vrut sa sponsorizeze revista la care Mario publica, s-a sinucis. Ma rog, a mai asteptat o luna, dar tot s-a sinucis.

Atata doar ca Mario nu statea numai in baruri, ci si in teatre, iar ca prieteni buni (cei mai buni) avea un pictor si un alt poet. Fernando Pessoa! Hmm, ar fi trebuit sa banuiesc imediat ceva de bine despre Mario, datorita anturajului. Dar o vreme mi-a fost mai comod sa am o parere proasta despre el – a hotarat sa isi ia viata cand tatal nu a mai contribuit cu bani pentru al treilea numar din revista Orfeu.

 

 

 

Ce ma mira este ca niciunul din cei trei-patru (heteronimii) in care Pessoa s-a impartit (Caeiro, de Campos, Reis etc.) nu a intervenit sa il opreasca pe Carneiro din a se sinucide. Probabil ca Pessoa-organismul se ocupa deja de mult prea multe lucruri in acelasi timp; si totusi, primise scrisoarea asta:

Daca nu se petrece un miracol, in urmatoarea zi de luni a lui martie (sau chiar cu o zi inainte), prietenul tau Mário de Sá-Carneiro va lua o doza puternica de stricnina si va disparea din lumea aceasta.

Dar Pessoa nu a intervenit, iar Carneiro nu a mai rezistat sa nu mai aiba unde sa publice.

L-am putea bagateliza pe Carneiro pana la capat, eu asa era sa fac, numai ca in antologia The Dedalus Book of Portuguese Fantasy, textele lui Carneiro sunt printre cele mai bune. Mie mi-au inghetat rasul pe data.

The pain was so intense that when he placed a hand on his forehead he could sense his whole skeleton beneath the skin.

He began to see himself with utter lucidity. How discomfiting! His soul was a vast house in winter, cluttered with furniture draped in sacking, and with open windows through which the sibilant wind rushed in… and there was thick dust, lots of dust.

I am a golden dagger whose blade has grown dull.

I feel ashamed at my own feelings of greatness.

I am so great that I can only tell my secrets to myself.

It’s terrible the way I spend all my time wandering. In myself and amongst others.

Sometimes, even now, I decide that I will leave. And I do. But I never manage to go through with it.

I am only allowed to be happy on condition that I am not.

I have been traveling around Europe for six months now… I stay nowhere for longer than a week. That way I manage to keep one step ahead of myself…

But alas, I soon catch up…

Ah, if only I were who I am… What a triumph that would be!…

What it comes down to in the end is this: I am too much for myself.

Perhaps I am a whole nation. Can I have become a country?

Possibly.

One thing is certain, I feel that inside me there are city squares.

That’s it, that’s it!

I have become a nation…

…Vast deserted roads… trees… rivers… bridges… a lot of bridges…

I cannot fill myself. I overflow myself.

Myself the Other

Mário de Sá-Carneiro, nu voi mai râde niciodata de tine.

Anunțuri