Arhiva | Ianuarie, 2012

Dupa amplificator

10 Ian

Fara sa vreau, fara sa tin mortis, am experimentat o substanta psihotropa acum banala (nu se procura totusi decat cu reteta). Sunt convins ca amplifica imaginatia, asta in detrimentul ratiunii, asa ca dupa ce iti revii din calatoriile alaturi de ea, a doua zi de dimineata, e nevoie sa cerni bine ce e util si ce nu, sa cenzurezi delirul.

Intermission: un individ de la televizor spunea ca oamenii foarte seriosi sunt oameni care au talent, dar nu destul. Hmm.

Dupa ce mi-am administrat medicamentul, am visat intens intreaga noapte. A fost un pic obositor – si ar fi trebuit sa iau si unele notite, sa stenografiez.

Mai intai am visat o fosta vecina de palier, acum decedata. In visul meu, inca mai traia, se mutase intr-un fel de Moldova, o Moldova aproximativa; revenise la Bucuresti sa ne povesteasca cum Gangele revarsat ameninta cavoul sotului ei, iar ea se ingrijea zi de zi sa croiasca apelor alt drum, sa ocoleasca mormantul barbatului. Cumva, in vis nu eram foarte speriat de ce ne povestea, ba chiar am intrerupt-o sa o intreb daca mi-ar putea gasi o camera pe strada ei sau poate sa ne deschidem impreuna o afacere. Nici nu am lasat-o sa-mi raspunda, am sarit sa o intreb ce varsta are, ca sa imi evaluez probabil viitoarea afacere, numai ca fosta vecina mi-a spus modest ca a implinit 88 de ani. Nu a comentat, insa tin minte ca eu am tacut, subintelegand, impreuna cu ea, ca nu este intelept sa ne continuam planurile de afaceri sau de a locui impreuna.

In a doua parte a visarii amplificate de substanta, se facea ca mi se cerea sa am grija de un verisor de-al meu. Ca premiu, primisem anticipat din partea mamei mele cel mai minunat set de trenulete electrice; pe o melodie pe care la trezire inca mai puteam sa o fredonez, cate o locomotiva iesea din cutia draguta a setului si isi asternea singura cate o noua bucatica de sina inainte. Verisorul meu blond se ruga de mine sa iesim la joaca, insa eu fusesem cucerit completamente de trenuletele de jucarie care isi intindeau singure sinele, pe muzica.

Intr-un segment si mai melancolic al visului compus, imi planificam minutios etapele terapiei pentru un suflet prafuit – as putea vizita locuri ce au o anumita insemnatate personala: casa unei dadace, scoala primara si imprejurimile, fosta casa de vara din Breaza a unui bun prieten; m-as putea parasuta acolo si sa ofer noilor proprietari o suma de bani ca sa ingaduie sa dorm niste nopti la mansarda, sub acelasi acoperis, poate chiar voi plusa asa incat sa mi se permita sa folosesc si leaganul batran din curte. Uneori, in el mi se facea rau, si totusi mi-l amintesc intotdeauna cu placere.

In aceeasi noapte, prin fata ochilor mi-a trecut cineva cartea lui Doru Davidovici, Lumi galactice (Colegii mei din nestiut). Banuiesc ca a sosit clipa sa revin la acest autor drag mie. Un autor modest si serios; deci talentat, dar nu destul? Aman dezbaterea, caci chiar am gasit cartea din vis, o mai am.

Aproape ca ar merita sa folosesc substanta inca o data, nu-i asa?

Din amplificator

8 Ian

Impresii reci, Iehova negru

5 Ian

Cand am suit in metrou la Piata Victoriei, pe un scaun din fata mea ma astepta astazi un cetatean american de culoare. Nu pot pretinde ca am priceput ce vorbea la telefon, caci, odata intrat in tren, s-a bucurat de cel mult jumatate din atentia mea, pe care si-o disputa cu un volum de proza de Capote.

Americanul negru se prezenta exact asa cum va inchipuiti, treaba asta nu necesita pic de efort din partea nimanui – omul era imbracat complet in negru, sedea pe scaun cam cum ar sta si o broasca, doar ca nu canta, in rest era rapperul ideal, in pantofi sport uriasi, cu sireturi precum cei mai lati taitei sau lame de guma de mestecat, de asemenea neagra. Zambea tot timpul, si poate ca prin asta il impresiona pe angajatul responsabil cu paza garniturii de tren, gardianul incapabil sa isi ia ochii de la el.

Peste numai doua statii, au urcat doi martori ai lui Iehova, de asemenea cetateni straini. L-au depistat si ei de indata pe americanul de culoare cu adidasi cu limba groasa, l-au abordat si s-au pornit sa schimbe impresii. Negrul s-a confesat ca, dintr-un motiv pe care nu l-am inteles, a fost obligat sa petreaca multe ore in parcul Titan si ca nu s-ar mai intoarce in Romania prea curand.

Erau fericiti toti trei, conversand impreuna „superior”.

Eu atunci am vrut sa le spun cate ceva, trenul se apropia de capat, dar ma prinsese si povestirea lui Capote cu clondirul cu bani, personajul sarac lipit Appleseed tocmai verifica daca a ghicit suma continuta de recipientul transparent, asa incat, pana mi-am formulat eu in minte spiciul pentru cetatenii americani, ei au izbutit sa se indeparteze, fericiti pe mai departe, schimband metroul la Dristor.

Pe de o parte, nu cred ca merita sa ma tin dupa ei doar ca sa le spun vreo doua. Si poate nici ei nu meritau spiciul meu plin de naduf.

Nu vom afla (we won’t have closure) decat atunci cand se vor reproduce circumstante asemanatoare, si anume sa asist din nou la dezbaterea despre Romania dintre un rapper si doi sectanti blonzi si inalti.