Arhiva | Ianuarie, 2011

Neobisnuitul va fi vazut in fiecare zi

19 Ian

Era imposibil ca Tsimtsum sa se scufunde fara sa creeze ingrijorare. Chiar acum in Tokio, in Panama City, in Madras, in Honolulu, chiar si in Winnipeg, se aprindeau lumini rosii pe console, clopote de alarma sunau, ochii se deschideau larg plini de groaza, gurile de-abia sopteau: „Doamne sfinte! Tsimtsum s-a scufundat!” si multe maini se indreptau spre telefoane. Mai multe lumini rosii se aprindeau, mai multe clopote de alarma sunau. Pilotii alergau la avioanele lor cu sireturile de la pantofi nelegate, asa de mare era graba. Ofiterii de marina invarteau carma pana simteau ca ametesc. Chiar si submarinele isi schimbau ruta brusc pentru a se alatura efortului de salvare.

Dau pagina dupa pagina din Viata lui Pi. Ma rog, nu merge asa de repede pe cat las sa se inteleaga, dar relativ la viteza mea uzuala de croaziera pe hartie, pe aici inaintez repede. Autorul parca imi lustruieste drumul cam ca la sportul acela de iarna cu nume inadmisibil.

Sunt foarte multumit de ceea ce intalnesc in aceasta carte-Zoo; gasesc un Dumnezeu suparacios:

Ma enerva acest Fiu. Cu fiecare zi eram cuprins de si mai multa indignare contra lui, ii gaseam si mai multe cusururi.

Este suparacios! E dimineata in Betania si lui Dumnezeu i-e foame; Dumnezeu vrea sa ia micul dejun. Gaseste un smochin. Nu este sezonul pentru smochine, iar copacul nu are fructe. Dumnezeu se supara. Fiul mormaie printre dinti* si imediat smochinul se usuca.

Trec prima oara pe langa Richard Parker fara sa-i dau atentie, asta din cauza ca nu stiu ca este un tigru bengalez. Imi inchipuiam ca e un indian (!) oarecare.

Ma impresioneaza mai usor hiena care isi petrece jumatate de zi printre matele unei zebre, cazuta in burta ei:

Atunci hiena ataca. Isi puse picioarele din fata pe corpul zebrei, se intinse si apuca o bucata de piele in bot. Trase cu putere. O fasie de carne se smulse din burta zebrei, asa cum hartia de impachetat se desface de pe cadou. Sangele incepu sa curga imediat. Zebra se trezi la viata mugind, nechezand si tipand pentru a se apara.

Hiena deschisese o rana larga in corpul zebrei; cand nu mai fu multumita de ce obtinuse din spatele zebrei, hiena se urca pe coapsele acesteia. Incepu sa traga afara intestinele si alte maruntaie. N-avea nicio ordine in ceea ce facea. Acum musca, acum inghitea, coplesita de ospatul de dinaintea-i. Sangele fiind alunecos, hiena incepu sa cada spre victima sa. Cazu cu totul in intestinele zebrei. Se trase afara numai pentru a cadea din nou. Isi gasi in sfarsit o pozitie stabila, jumatate inauntru, jumatate afara.

Putem privi situatia mea asa: eu sunt hiena, iar zebra este aceasta carte a lui Yann Martel. Urangutanul Orange Juice este, probabil, o alta carte, pe care o car si o citesc in paralel, despre dinastiile de faraoni ai Egiptului.

* In subsol fie vorba, ma puteti acuza ca am o problema grava, o fixatie veritabila, dar rog sa se noteze ca si aici gasesc asemanari cu o povestire buna scrisa de Aron Biro – Valori familiale.

Anunțuri

Gresit: Critici si molii

16 Ian

Imi este tot mai indepartata placerea dubioasa a criticii. Cand stau putin sa ma gandesc, pur si simplu nu imi mai vine deloc sa il felicit pe cel care demonteaza un avion si ii aseaza la loc piesele in cutie; nici pe individul inarmat cu carioca rosie, incercuind cu pofta cosurile de pe pielea cuiva. Ca sa nu mai spun cat de inutil este sa ma iau de un scriitor; doar nu imi imaginez ca ghionturile mele ii vor schimba stilul? Omul care s-a apucat de scris are in el un resort in care, sincer, nu se da cu ciocanul si nici cu şutul.

Tot timpul cat am citit povestirea lui Costi Gurgu din Galileo 2, m-am gandit la Noii Titani si la scenariile lui Marv Wolfman, neaparat ilustrate de Jose Luis Garcia-Lopez. Planşe din Thia, Zeita a soarelui, cu aglomerari sculpturale, olimpieni napustindu-se pe titani (de data asta titanii veritabili, nu tinereii din trupa NTT / Les jeunes T).

In „Ingeri si molii”, vad un erou care nu stie ca este general. Richard Cambry.
Pentru inceput, Richard se framanta noaptea, caci mai multe entitati dau sa i se strecoare in pat. Ii scriu pe peretii apartamentului ca il iarta, si cand nu mai au loc, trec sa ii scrie mesajul pe corp. Richard declarase chiar si in acte ca el nu crede in nimic (asta e o naivitate de hamster, sa iti inchipui ca ceva dispare cand ii intorci spatele). Extraterestrii fluţani, care il cheama si il primesc numai pe Cambry, se inseala si ei crezand ca omul vine singur. Va veni insotit, doldora de trupe, s-ar putea spune, pentru ca toti credem in tot ce ni s-a povestit de mici si ne-a impresionat. Richard isi poarta cu el creaturile la care s-a gandit, iar jos, pe planeta, deja e mare inghesuiala. Se instaleaza si se desfasoara acolo tot ce i-a trecut vreodata prin minte, lui sau oamenilor in asteptare pe orbita. Iar acest bestiar mental se va ciocni negresit cu mitologia bastinasa, cea deja prezenta. Richard devine ambasador, insa isi va pastra pozitia teribil de putin; sa spunem ca ingerul sau pazitor se lasa ucis de extraterestri chiar in fata sa (acum mi-e imposibil sa nu mai recunosc originalitatea), apoi pe Richard il omoara cineva aproape pur (acum la al doilea pacat?), la care probabil ca el nu s-a mai gandit totusi de mult.

Am mintit. Ce spuneam mai sus am urmarit de fapt la a doua lectura; prima oara am vrut sa vad cum este scrisa povestirea, numai la asta mi-a stat mintea. Am admirat crampeiele care luceau: „E o senzatie familiara, dar e imposibil”, „ochii holbati dezghetandu-se”, „Altcineva se strecoara in pat, pe partea cealalta”, „Toate cladirile par textile”, „Sa nu parasesti protectia florilor” (da, sunt un admirator al calatoriilor in impletituri, in campuri de forta vegetale, o spun fara ironie) si am detestat prefabricatele (un mesaj SOS pe care, desi este lung, toata lumea il trimite aproape identic in povesti, se pare) si sa recunosc maladia refolosirii cuvintelor la prea mica distanta, incomplet vindecata sau recidivand pentru ca autorul se afla in procesul de gandire duala a textului, in romana si in engleza; o limba are cuvinte diferite pentru doua notiuni, dar cealalta le spune la fel. M-am pleoştit la fraza taioasa, zimtata, incepand cu „precum si constientizarea faptului ca”, care nu merge decat intr-un articol. Si mai este pacat ca nu reusesc sa il recunosc pe Costi in paragrafe, nici dupa unul, nici dupa doua, noua, decat daca sunt atent la obiectele denumite de cuvinte, la afinitatea pentru unele elemente ce tin de vizual, si mai putin de scriitura („rosu, alb, negru si galben” – nu mi-au placut descrierile niciodata, dragului de Jules Verne i-am sarit fascicule intregi in care simteam ca vrea sa-mi povesteasca o poza, de la stanga la dreapta si de sus in jos, sau o tara fara sa omita ceva); doar ideile si recuzita imi amintesc de Costi, sunt filigranul lui in foi.

S-a constatat recent ca literatura noastra de fictiune speculativa nu da pe dinafara de extraterestri, apoi s-a propus, ca stimulent-remediu, organizarea urgenta a unui concurs pe AtelierKult. Ar castiga Costi Gurgu. Imi aduc aminte de o povestire (de negasit, din pacate) in care un extraterestru crescut de Costi era o usa, o vulva in perete, chiar membru al familiei regale. Lui Costi ii voi admira intotdeauna indrazneala.

Bere Iroquois

4 Ian

Producatorii berii IHA (cap de indian sau onomatopee) si-au platit taxele (si o declara public, sticla dupa sticla, doza dupa doza), castigandu-si astfel dreptul de a necheza.

Fabrica de bere Iroquois nu m-a asteptat, s-a inchis cam cand ma nasteam eu; nu poti sa nu te intrebi cum ar fi fost un revelion cu Iroquois la bord.

Nota de subsol: pentru ca tot am atins tema capetelor, sa mentionez ca umbla vorba cum ca ar exista o boala ce te face sa ti se para ca toti cei din jur au capul mare.