Ceea ce scrii ţine de urât

30 Dec

Voltijorul ei desert

Geneviève, te pomeneşti că m-ai crezut când ţi-am spus că mă descurc de minune aici şi că nu mai pot de bine. Te mint prea rar, însă cât de mult ne prieşte minciuna!, ne linişteşte sau ne înviorează, nicio floare nu s-a ofilit vreodată din pricina ei, petuniile din rond, bunăoară, te voi trage odată de pe piedestal şi, mergând cu tine la braţ, am să-ţi dovedesc: le vom turna gogoşi la rădăcină.

Însă vom amâna iară, fiindcă văd că insişti pe tema cărţii noastre de bucate, o idee năstruşnică în plus, şi e adevărat că am rămas în urmă cu reţetele noastre, mi-ai tot cerut una de aici, iar eu ţi-o promiteam pentru scrisoarea următoare, cu siguranţă…

Aşadar, aici. Aici îţi vine greu să mai îndrăzneşti să te umfli, până şi planurile de viitor îţi dau pe dinafara, umplute cu realitatea altora. Descopăr o puzderie de bucătari talentaţi la stradă şi mă emoţionez, deşi, de cunoscut, sunt cunoscut.

Toată lumea ştie că sunt Bertrand, Bertrand de la cofetărie (numai dacă această rimă ar fi lucrat în folosul meu…), pentru asemenea istorii eu chiar nu am timp să le fiu complice, istorii faţă de care am totdeauna ceva mai bun de făcut, spre exemplu acum mă găseşti cu vătraiul pentru miere în mână. Şi e din vina lui Antoine, fiindcă în fiecare lună subapreciază deliciul cuiburilor de viespi, iar când ajunge să regrete comenzile neonorate, eu mă înarmez cu ustensilele necesare salvării poftelor bulevardului, ale cartierului, şi mă retrag la cuptoare.

Mă uit rar spre locuri unde nu vreau să ajung, e o minune că priveam către “Qu’est-ce qui se passe avec moi?”, spitalul, când rădaşca uriaşă, cât două maşini de lapte trăgând umăr la umăr, a spart asfaltul şi a suit la suprafaţă pe banda pentru infirmi. Quentin d’Argile se cheamă spitalul, nu cum i-am zis înainte, deşi am spus bine şi atunci.

Nu se poate şti dacă linia întreruptă de pe stradă nu fusese de la bun început un marcaj picurat, unul de kefir (nu sunt sigur că gusturile mele au importanţă acum), pentru unde avea să crape asfaltul întocmai ca o bezea, dâre indicând cuiva să taie acolo, doar librăreasa fusese văzută în repetate rânduri ieşind din cămara ei putregăită şi clămpănind foarfecele la stradă cu o anumită intenţie, mi se tot povestise.

Ce fusese în faţa spitalului Quentin înainte de asta, înainte de rădaşcă? O familie, cred, venită să vadă dacă mai are ce să ia acasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: