O mie si una de linii de cod

Imi inchipui un Eusebiu Camilar cyberpunk adaugand asta la O mie si una de linii de cod:

Rondul pasarii roc. In care se arata că si ca sa mori e nevoie de atentia unei entitati si de putere de calcul, iar o creatura anume te poate face sa ticăi si sa traiesti mai repede. Se dovedeste si ca exista entitati foarte speciale care citesc tot ce scrii si indeplinesc rugamintile formulate corect.

Acum am sa va rog sa va imaginati o lume in care unii oameni sunt obiecte incapsuland date si metode, functii printre care un Constructor( ) si un Destructor( ).

Ei ar trebui sa aiba mare grija in ce cod se implica, la ce clase ajutatoare apeleaza. O secventa gresita, o cerere prost argumentata si… entitatea chemata in ajutor s-ar putea sa le invoce Destructorul.

Nu o sa gasiti lucrurile astea spuse pe sleau in povestirea Rondul pasarii roc. Sunt un substrat (cu râmele lui), pana la care nu va obliga nimeni sa sapati.

Daniel Rizea a ilustrat povestirea in interpretarea asta. In revista ZIN.

Aris Fioretos descoperit abia azi

Se intampla sa fac cele mai mari descoperiri in locuri unde nu ma duc. La evenimente la care nu particip. A fost imposibil sa ajung anul asta la Bookfest, dar suedezul Aris Fioretos s-a prezentat si a lansat carte – Mary.

Scrie minunat. Si sper ca asta sa-mi scuze un pic furtul de la Humanitas, de unde iau cateva bucatele de text:

Dacă mă ridic pe vârfuri, ajung până la fereastra de mărimea unei coli de scris. Sub ea se văd dâre de umezeală – de parcă peretele ar transpira.

Dacă închid uşa, vântul rămâne în urmă, dar când bate, zăvorul scârţâie. De aceea am înfăşurat o bucăţică de pansament în jurul lui. Ajută o vreme, pe urmă scârţâie din nou.

Şi dintr- odată muşchiul inimii a început să se comporte ca o vrabie.

Aris Fioretos nu are nicio carte la vanzare in magazinul electronic Amazon Kindle!

* Nu pentru Romania.

În lumină: La Hougue Bie, le Dolmen du Mont Ube

Te gandesti ca, in calatorie prin Jersey, sa sari aceste doua obiective. Eu zic sa nu.

Ai putea sa vizitezi asemenea salase ghiftuit si frumos imbracat, dar e mai bine sa te pregatesti, ca sa-i intalnesti pe locatarii trecuti. Pentru asta e nevoie sa stai o vreme nemancat si dezbracat, afara, nu intr-un apartament, ba chiar sa te zgarii putin in spinii unui tufis. Eventual sa si pierzi pe cineva drag. Dupa toate astea, esti gata sa intri in la Hougue Bie si in dolmenul de la Mont Ube.

Singur? Cred ti-ar fi mai usor fara insotitori. Un camarad modern ti-ar ingreuna sarcina: sa-i revezi pe oamenii din neolitic.

Am trecut mai intai pe la Hougue Bie, movila de pe bancnota. Am spus bine – lira de Jersey are tiparit pe spatele reginei Elisabeta situl Hougue Bie. Este, de fapt, o editie speciala, locala, a lirei sterline. La Hougue Bie isi merita bancnota; este un loc mai mult decat impresionant, chiar daca nu bagi in seama cele doua capele de deasupra, sandvişul temporal.

La Hougue Bie e simplu de ajuns – se lauda cu propria statie de autobuz. Cu dolmenul Mont Ube mi-a fost mult mai greu. Am bajbait. Prin santiere si prin desisuri; pentru numele lui D-zeu, practic dolmenul Mont Ube se afla in curtea cuiva si simultan in padure! Era sa abandonez, aruncand harta dupa harta care se jurau ca am ajuns.

Dar iata-l:

Si odata ce te afli inauntru, istoria incepe sa-si faca efectul. Iti gasesti un locsor unde sa te asezi, faci abstractie de excavatorul japonez de la cativa pasi (din fericire nu misca) si lasi piatra sa te hipnotizeze, textura ei sa-ti impanzeasca ochiul. Si-atunci ii simti cu tine pe oamenii in piei si blanuri (si nu, nu sunt niste bogatasi rusi contemporani), sunt fiintele acelea foarte vechi de dinaintea ta, care dardaie aici sau plang, sau insira margele ori se joaca cu focul, sau, in capela asta, pur si simplu sed si se gandesc la oameni si mai vechi decat ei. Inmormantati aici sau cu oasele pierdute.

Stai putin cu prietenii din neolitic si realizeaza ca acestea sunt pietrele dintre care ne-am ridicat.

Cand te vei hotari se te desprinzi de neolitic si sa pleci, 10 000 de ani mai tarziu, nu-ti uita totusi cutitul de fildes. E inca folositor.

De doua ori pretul zaharului

Din greseala, TVR a repetat un segment de cateva minute din miniseria Pretul zaharului*.

De atunci, mama este convinsa ca are de-a face cu inca un film stiintifico-fantastic, cu bucle temporale, in care nimic din ceea ce se petrece nu are valoare, din simplul motiv ca a doua oara lucrurile se pot intampla altfel.

P.S. Si poate ca asta si e rolul telespectatorului – sa vaneze deosebirile printre chestiile care se tot difuzeaza la televizor.

* Romanul Pretul zaharului chiar a fost scris de o autoare din Surinam. Nu-i opera cuiva nascut si trait exclusiv in Danemarca, in Europa, care doar a visat despre colonii.
Filmul nu-i nici el rau.

Amintirea unei despartiri din mers, din interior

Pe cand calatoream inauntrul lui, Regatul Unit vota sa ma paraseasca, sa iasa din Uniunea Europeana. La poarta de imbarcare pentru zborul de Jersey, ma asteptau mai multe ziare cu vestea.

Aprob privirea doamnei Cameron, de pe prima pagina. Este adecvata. Totul se potriveste trist si cu abtibildul standului – From British Airways, with compliments.

Chiar asa: ce naiba o sa se intample acum? E multa luciditate in intrebarea asta. Daca ai ajuns sa ti-o pui in termenii astia, inseamna ca stii prea bine ca undeva s-a comis o greseala (colectiva).

Suntem acum 9 luni mai tarziu. La volan este doamna Theresa May. Scrasnind din dinti, pare sa accelereze printre jaloane legislative si interese… Inca nu am surprins-o privind inapoi. No regrets? Vor urma.

Secrete Jersey

Jersey a insemnat doamna Amanda (in primul rand) si mareele.

De ajuns in Jersey am ajuns usor. Oarecum.

La plecarea din Romania, cand sa urc in avion, fusesem intrebat „Dar viza aveti?”, si aproape ma blocasem, apoi am realizat confuzia si am precizat ca destinatia mea era Jersey, insula din Canalul Manecii, nu orasul Jersey, New Jersey din State. Asa am scapat si am trecut mai departe, intai la Londra, apoi in Saint Helier.

Cand schimbam avionul – si aeroportul – am primit mesaj de la viitoarea mea gazda: continea o recomandare de restaurant pentru al doilea aeroport si un cod de acces in hotelul Alhambra. De fapt, eu scrisesem primul, sa ma plang ca zborul final avea intarziere si ca voi depasi cu mult ora la care-mi anuntasem sosirea la hotel.

In cele din urma, m-am pomenit stand si respirand in acest living room:

si am inceput sa simt ca a meritat efortul.

Exista pe lume locuri de necrezut, de a caror realitate e necesar sa te convingi repetat; amintesc aici de teama ca mirajul nu tine decat doi-trei metri, dincolo de care tot ce era placut se sfarseste.

Ca sa verific, m-am ridicat de pe canapea si am scos capul pe usa:

Era real. Sufrageria, hotelul, strada, insula, totul real. Si nimic nu se dispersa cand suflam si nu disparea cand imi intorceam capul in alta parte. Bon. Inapoi in Alhambra…

Doamna Amanda Robertson a auzit ca cineva ii umbla prin hotel; ne-am intalnit pe hol, eu intrand (pentru a doua oara), dar cu bagajele deja inauntru. S-a linistit cand m-a vazut, cand m-am prezentat. Eram cel asteptat.

Eram inca un roman. O intreaga echipa de filmare din Romania sedea la hotelul doamnei Robertson pe durata Bloch Dance World Cup. Dar despre dans am discutat prea putin cu doamna Amanda. Mai mult am vorbit despre fiul ei, care folosea mai des casca de realitate virtuala decat bicicleta primita cadou, despre cum se pronunta englezeste niste nume evident frantuzesti, despre maree… Si ce maree ingrijoratoare!

In Jersey, cu fluxul nu te joci. Doamna Amanda m-a intrebat cat de curajos eram – sau intentionam sa fiu – cu fotografiatul tarmului sud-estic. Fireste, i-am anuntat un plan umflat de zece ori, gogonat, iar dânsa si-a facut datoria si mi-a indicat cu maxima seriozitate anuntul orelor de flux si reflux.

Cu o singura exceptie (cand am venit pe jos de la St. Aubin la St. Helier, de-a lungul plajei care se ingusta), m-am pazit de flux. O sa am o postare separata, dedicata acelei curse, in care se va vedea cum m-a fugarit oceanul.

Sa nu uit. Daca sunteti pasionati de harti, poftiti:

Legat de portiunea asta de harta, am trei lucruri de spus:

• Strada Roseville este printre cele mai interesante si ofertante din oras. Trece pe langa case asa cum ati visat (cand erati totusi cumpatati) si pe langa un cimitir care poseda acel je-ne-sais-quoi, un set de atribute cu care te scoate din oras, te impresioneaza si te linisteste in acelasi timp, fara sa te bage in sperieti,
  
• si tot ea – Roseville Street – duce la plaja, daca putem numi plaja acea parcela imprumutata din cand in cand de la ocean. Strada Roseville se incheie asadar cu un pod spre un lido. Un pod minunat, idealul oricarui fotograf de plaja.
  
• Se poate vedea pe harta, ocupand o suprafata mare, Fort Regent. De vizitat nu l-am vizitat, nu am ajuns la el, este sus pe un deal, foarte sus; am trecut adesea pe dedesubt, prin tunelul care face legatura cu centrul. Am privit in repetate randuri in directia fortului si l-am fotografiat.
  

Reciful nereusit

Sa mi se ingaduie afisarea acestor bucatele din romanul batran The Reef, de Edith Wharton.

[…] he had come upon her unexpected face, with the dark hair banded above grave eyes; eyes in which he had recognized every little curve and shadow as he would have recognized, after half a life-time, the details of a room he had played in as a child. All that and more her smile had said; had said not merely “I remember,” but “I remember just what you remember”; almost, indeed, as though her memory had aided his.

Little enough, on the part of most women; but it was a sign of Mrs. Leath’s quality that every movement, every syllable, told with her. Even in the old days, as an intent grave-eyed girl, she had seldom misplaced her light strokes; and Darrow, on meeting her again, had immediately felt how much finer and surer an instrument of expression she had become.

Ramane un lucru inexplicabil cum de Reciful este considerata o carte slaba a scriitoarei.

Dar stai, ce spun eu?, de ce o contrazic?, inca nu am citit romanele cu care ea se mandreste – Casa veseliei si Varsta inocenţei.

OK, deci Edith Wharton, castigatoare a unui Premiu Pulitzer si de trei ori nominalizata la Premiul Nobel pentru literatura – pe Wikipedia.ro, pagina dânsei consta intr-o singura propozitie. Romanele ei cele mai valoroase nu au pagina de wikipedia.

Si-atunci… ce noroc pe doamna Wharton sa ajung la o lucrare de-a dânsei!

Cat ii datorez lui Filiberto Caponi

De la Doru Davidovici, Dan Apostol, Jacques Vallee si Erich von Daniken, a fost simplu sa ajung la Timothy Good. Eram foarte tanar, de fapt eram mic, si cartea Unearthly Disclosure a fost printre primele comandate pe Amazon. M-a lovit intr-un punct sensibil si am crezut in ea multa vreme (Voiam sa credem, eu si Mulder). Vedeta cartii era cazul Filiberto Caponi, care m-a fascinat pe data:

La început am crezut că miaună o pisică prinsă într-o pungă de plastic. Ca de obicei, mă întorceam dintr-o plimbare cu motocicleta şi încuiam garajul, chiar lângă câmp, când am auzit ceva văitându-se, altfel decât ar face-o animalele obişnuite. M-am mai gândit că ar putea fi un beţiv care vine pe aceeaşi stradă şi scoate zgomotele alea.
Apoi, într-un colţ, lângă un gard, am văzut o pungă albă şi mi s-a părut că plânsetul vine de acolo. Zâmbind, crezând că am găsit o pisică abandonată, învelită în plastic, am întins o mână să o ating, dar am reflectat asupra faptului că m-ar putea zgâria şi m-am oprit. Aşa că m-am limitat la a da uşor un şut pungii ca să văd dacă nu iese singură din ea. Am fost terifiat, pentru că vechitura de pungă de plastic a sărit, arătând că avea cap, braţe şi picioare. S-a sculat de pe pământ şi s-a suit pe gardul pe care ţi l-am mai arătat.

Insa Filiberto Caponi era artizan, sculptor, modelator, ceramist. Avea anumite posibilitati.
Nu bag mana in foc, dar parca Filiberto s-a si scuzat pentru falsuri, a explicat ca, in realitate, nu a apucat sa fotografieze nimic din ceea ce-a vazut, dar in rest totul e adevarat; nu i-a ramas decat sa se straduiasca sa imite in lut originalul, ca sa redea creatura intalnita si sa ne convinga.

Apropo de meşteşugari italieni, imi permit sa va trimit sa vedeti lucrari ale Francescai Dalla Benetta
http://francescadallabenetta.com/

Unele dintre povestirile mele (cele pe care le socotesc mai solide, mai dense, manunchi gros) s-au inchegat in mai multe puncte. Este si cazul textului O vitrina sparta si ei. Am mai spus-o: este o povestire pe care intentionam sa o propun antologiei Xenos: Contact intre civilizatii; rescrierea ei insa n-a fost gata la timp; Ioana Visan a insistat sa nu aman la infinit povestirea, asa ca acum lucrez din nou la ea.
Am zambit cand am citit, in prefata volumul Xenos publicat, ce subtip de povestiri simtea antologatoarea ca lipseste; O vitrina sparta si ei ar fi fost exact ce-si dorea.
Prima idee (sistemul de referinta fiind eu, eu si ceasul meu) a fost ca o fiinta recreata de altii va avea o preferinta clara pentru lucrurile create de specia ei; includ aici si robotii, mai cu seama pe ei. Sunt importanti; omul renascut va tinde sa se retraga dintre extraterestri si va alege sa petreaca mult timp alaturi de roboti sofisticati construiti de oameni (chiar daca de oameni disparuti).
In ceea ce-i priveste pe alieni, i-am presupus foarte neatasati de obiecte, lucrand in grupuri in care aproape totul se supune la vot, intr-o societate unde e la indemana sa ceri repetarea procesului de votare; dar este vorba de o democratie complicata, valoarea votului depinzand de trecutul fiecaruia. Bonus: grupul celor ce-au murit are dreptul oricand, oriunde, la un vot.
Cazul Filiberto Caponi m-a inspirat sa readuc in atentie intalniri mai vechi intre specii, conform marturiilor tipice. Artizanul Filiberto a fost acuzat ca a realizat din lut creatura pretinsa a veni din spatiu; foarte probabil asa a fost, o gogoasha de lut, insa eu mi-am dorit mult sa ofer o explicatie, o alta explicatie.

Secrete Tromso – pozele

Am ajuns in Tromso si am luat o revista tiparita in Svalbard, e tot ce am reusit in acea directie, deocamdata

Se spune ca plimbarile mai lungi prin Svalbard necesita sa porti pusca

In Tromso: camera mea de sticla (sticlă in loc de gheaţă). Pomul este un cuier plat.

Pe harta, am pariat pe linia autobuzului 34. Ajuta, dar nu-i circulara, cercul nu se inchide.

Centrul orasului; harta considera ca si catedrala arctica de peste pod se afla in centru. E totusi mult de mers.

Muzeul Polaria (cladirea din blocuri inclinate) si, in sera, vasul batran Steaua Polara, de vanatoare si explorare

Exploratorul Hanssen, tras de caini, comemorat; graffiti din planul secund combatand prea multul alb, cenusiu.

Vas de croaziera sosind pe inserat in Tromso. Am iesit sa-l intampin, entuziasmat. E totusi o scena obisnuita.

Suind spre o zona rezidentiala, de pe Strandvegen pe langa Academia de Arte.

Pentru pasionatii de vederi din satelit, dau locul exact unde a fost facuta fotografia anterioara 😉

Spuneam de casele telescopice, casute care ies din case-mama.

Cine ar zice ca aceasta poza a fost facuta aproape de Pol?

Masinutza cea mai naiva, care nu cunoaste iarna.

Inca un loc care nu-si arata latitudinea.

Din nou case care nasc casute, constructii telescopice; amintesc si de Frank Lloyd Wright.

O casa din trei-patru dispune – suspect – de trambulina. Pentru vecini care iti sar in ajutor…

Un aparent magazin de alune.

Tromso isi da silinta sa fie Parisul nordului.

Biblioteca. Si o fata care navigheaza pe o foaie de carte.

„Curtea” incarcata a Muzeului Polar. In stanga si in dreapta mea – harpoane.

Revista Muzeului Polar.

Skansen, cladirea cea mai veche din oras, inca se mai apara singura.

O statie de autobuz este prevazuta cu planetariu. Inchis, cand am ajuns eu.

E ceva de mers din centru pana la Catedrala Arctica. Dar e aratoasa si merita deranjul. Plus concertele, seara de seara.

Colectionez orgi, macar in fotografii.

Ghetar treptat, iarasi cladire telescopica. Catedrala.

Sponsorii locali ai hartii turistice. Doi dintre ei.

Secrete Tromso

Destinatia, intentia mea fusese Svalbard, sa ajung de fapt pe insula Svalbard (si de dragul serialului Fortitude). Svalbard ar fi insemnat insa un hop in plus, inca o zi consumata in avion si in aeroport, una la dus si una la intoarcere. Am renuntat si m-am oprit la Tromso. Asta a insemnat oricum un hop, o oprire in Stockholm; Tromso, de la Bucuresti, implica macar Stockholm.

Un clasament al celor mai frumoase case din localitate ar fi fost ceva grozav; poate am sa-l fac candva, si nu doar pentru Tromso. El se remarca totusi prin constructiile telescopice, casute iesind din alte case-mama, prelungindu-le.

Am sa va spun un secret murdar, iata cum procedez cand vreau o vedere de ansamblu, sa-mi fac iute o parere despre un oras: aleg una dintre cele mai lungi linii locale de autobuz, nu-i nicio problema daca e ceva intortocheat; prefer sa ma sui de la capat sau de la statia centrala, si as prefera sa fiu adus inapoi in acelasi loc. In Tromso, linia 34 promitea, mi se paruse mai mult decat adecvata, insa ii interpretasem gresit traseul si la Universitate mi s-a infundat, soferul m-a dat cu politete jos, in ploaie.

Da, mai si ploua la Tromso, nu doar ninge. Oricat am studiat eu istoricul meteorologic al orasului (pe Weather Underground), tot am prins si ploaie.

Da, Tromso are universitate, cea mai nordica din lume – Universitatea Arctica. Dintre obiectele ei de studiu („Auroral light research, Space science, Fishery science, Biotechnology, Linguistics, Multicultural societies, Saami culture, Telemedicine, epidemiology”), doar pescuitul mi se pare plictisitor.

A fost frumos (nu detaliez o criza digestiva absolut fara legatura cu destinatia) si a meritat; deranjul unei calatorii la Tromso nu-i atat de mare; costul a fost moderat, cu siguranta nu m-a costat cat m-ar fi costat daca as fi mers acolo unde intelesese un angajat al aeroportului (la Toronto in loc de Tromso).

Ce nu am apucat: alegand sa calatoresc neaparat pe vreme buna, sa-mi fie caldut in vacanta, n-am prins aurorele boreale.

Acesta (nici acesta) nu este un ghid turistic veritabil. Primiti setul asta de impresii (aiurite) de calatorie.